Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Și noi ce mai mâncăm?

Trăim vremuri grele, în care omul nou încearcă să se debaraseze de obiceiurile alimentare împământenite, de mămăliga cu slană și cu ceapă, de fasolea cu ciolan sau de varza murată din beciul bunicii. Acum e la modă să mănânci raw-vegan (de aia nu sunt pline KFC-urile și Mac-urile din toată țara!), pentru că bucata de carne de porc este blasfemie curată, ficatul de pasăre este ghena organismului, cât despre carnea de vită - cică e cancer curat.


Nu-i problemă, renunțăm la festinul cu carne și mai bine facem o supă cremă de dovleac, un piure de linte, o salată de fructe, un smoothie cu pepene galben și gata. Dar stai, că de câțiva ani încoace tot citesc că și astea sunt pline de pesticide, fungicide și alte otrăvuri. Acum, cântărim: ce e mai sănătos, puiul injectat cu hormoni și medicamente sau legumele din sere, stropite cu soluții oncogene? 
Să ne mai bazăm pe agricultura românească, ca fiind un garant al purității și tradiției noastre de cultivare ecologică a pământului? Neah... M-am lecuit și cu țăranii ăștia "bio", după ce am citit că folosesc substanțe controversate pentru a face legumele să crească precum vrejul de fasole din poveste.
Mai  trist este că trăim într-o mare minciună, aceea că mai există produse bio în lumea asta. Ei bine, nu mai există. Nici măcar la țară, atât timp cât răsadurile de zarzavaturi sunt cumpărate tot din piețe și apoi plantate în pământul care cere și el o "gură" de îngrășământ chimic, că doar așa a fost învățat încă de pe vremea "colectivului" comunist. 
E trist că suntem nevoiți să ingerăm chimicale non stop, e trist că nu le putem pune pe masă copiilor noștri o roșie gustoasă și aromată, cum ne puneau nouă bunicii noștri, e trist că nici la țară nu mai găsesc să cumpăr un litru de lapte, pentru că țăranii de acum s-au emancipat și cumpără de la hipermarket pulpe de pui și lapte la cutie.

Comentarii

EmaPirciu a spus…
Acum ceva timp gandeam ca tine. Acum mi-am dat seama ca nu ma opreste nimeni sa fac agricultura bio pentru familie, cu rosii gustoase si ardei grasi care nu incep sa puta a doua zi dupa ce i-ai cumparat din magazin.
Totul depinde de fiecare dintre noi. Nu ma obliga nimeni sa intru la KFC, nu imi baga nimeni carnea in plasa cu forta cand ies din supermarket, nu ma pune nimeni sa cumpar rasaduri de rosii de la producatorul X,cunoscut ca foloseste substante controversate. Totul tine de alegerile fiecaruia.
Daca nu am timp sa cultiv, pot sa caut pe cineva care o face. Rosia va fi de doua ori mai scumpa, dar nu pentru ca omul ala vrea sa se imbogateasca, ci pentru ca fructul se coace lent, iar planta creste greu, are nevoie de apa, soare, munca fizica. Sunt lucruri pe care cultivatorul le-ar face chimic in jumatate din timp, dar alege sa nu o faca. Apoi sunt costuri cu deplasarea, ca agricultura bio nu se face in oras, unde trec sute de masini prin fata gradinii.
Unii nu reusesc sa castige suficient pentru a-si permite totul din curte. Asta inseamna ca taranul e obligat sa mai taie din costuri pentru a reusi sa vanda. Depinde deci doar de noi sa apreciem munca corecta si sa platim adevarata ei valoare, daca putem. Multi nu pot, dar pe acestia nu ii vom gasi nici la KFC ca nu au bani nici de una nici de alta. Suntem intr-un cerc vicios pe care trebuie doar sa il rupa cineva.
Nu mai acuz pe nimeni ca nu vrea sa mai creasca vaca si gaini, ca nici eu nu vreau si ii inteleg perfect motivele: mirosuri, costuri, aproape zero beneficii, daca nu vrei sa treci de faza "merge si asa". E greu sa vezi care e de fapt victima si care e doar un incapatanat care nu vrea sa se adapteze la nevoile clientilor, de-aia ma feresc sa ii pun pe toti in aceeasi categorie.
Raluca Nicula a spus…
Da, îi înțeleg şi eu pe țăranii care aleg să renunțe la agricultură din pricina banilor sau a altor interese (unii au serviciu şi le e imposibil să țină o gospodărie, cu tot ce implică asta). Din păcate, în multe cazuri e vorba însă de o lene generalizată combinată cu un miserupism cras. Şi aşa se duce pe copcă satul românesc.

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…