Crăciunisme

Că tot m-a rugat Steluţa, vă fac cunoştinţă cu iubita mea. Are ochi albaştri, e scumpă şi tânjeşte după afecţiune. O cheamă Sasha, deşi momentan ea nu ştie asta, pentru că e încă micuţă. E de rasă malamut de Alaska (adică un Huskey mai mare şi mai frumos :P). A fost un cadou frumos şi pentru asta îi mulţumesc moşului. În poza asta e tristă pentru că tocmai venise de la vaccin şi o durea rău burtica. Acum e veselă şi zbenguită :DDupă cadou, trebuie să vă prezint şi brăduţul, nu? Păi... remuneraţie mică, pom după buget, aş putea adapta eu o replică a la Caragiale. E un brăduţ adus de undeva, de către cineva şi contează că a ajuns unde trebuie :) Nu e el foarte arătos, dar important e că ne luminează sufletul.
Şi, după o sarma şi o înghiţitură de vin, eu zic că merge să vă aruncaţi un ochi peste scrierea următoare, pe care v-am promis-o în urmă cu ceva timp:

CUŢITUL LUI IUDA

Porcul alerga bezmetic prin curtea plină de resturi de coceni şi fân. În urma lui, Gheorghe şi Vasile înjurau cu foc:
- Arătarea dracu! Huooo! Stai pe loc, slutule! , ţipa pocindu-şi faţa capul familiei. Dănuţ, băiatul casei, înfofolit într-un cojoc şi bandajat cu un fular lat, râdea în hohote de pe margine auzindu-şi naşul făcând haz de necaz:
- Ăsta fuge de moarte ca dracu de tămâie. N-am mai văzut porc atât de smintit.
Porcul nu se lăsa tăiat şi pace. Parcă i-ar fi spus cineva dinainte la urechea bleagă că în ziua de ajun aceşti ţărani duhnind a ţuică se vor ospăta din şoriciul său aburind. Grohăind ca un păcătos în cazanul cu smoală, Ciciuş ara bătătura în lung şi-n lat. Pentru nimic în lume nu s-ar fi lăsat prins de oamenii ăştia pe care nu-i mai recunoştea. Chiar Gheorghe. Stăpânul care-i dădea mâncare de trei ori pe zi şi-l dezmierda de mititel scărpinându-i burta. Da, chiar el era cel care îl alerga acum schimonosit ameninţându-l cu tăierea. Dacă n-ar fi ţinut în mână cuţitul ăla mare şi ascuţit, poate nici nu ar fi crezut aşa ceva. Şi dă-i şi fugi, dragă Ciciuş, dă-i şi fugi, dragul de tine, că ăştia şi-au propus să te linşeze. Ce-i drept, grăsimea acumulată în special în toamna asta (deh, a fost un an bun, iar dovlecii au crescut ca nesimţiţi, taman în ciuda lui) este cea care îl încetineşte în slalomul lui prin curtea plină de orătănii. Zăpada tăbăcită îl mai face şi să alunece. Of, toate i s-au pus în contră astăzi.
- Nevastă, adă-mi un tuci de tărâţe cu apă. Şi mai ia şi câţiva porumbi să-l păcălim. Vino şi cheamă-l în coteţ, că-l prindem acolo. Zise Gheorghe lăsându-se păgubaş după atâta alergătură.
- Tată, dar de ce fuge atât de repede? Că e gras şi are şi picioare scurte, întrebă Dănuţ nedumerit
- Nu aleargă el repede, alergăm noi prea încet, zise tatăl aprinzându-şi o ţigară. Naşul Vasile interveni şi el în discuţie:
- Ehe, Dănuţule, nu neapărat dacă eşti înalt şi ai picioare lungi eşti şi mai sprinten. Nu ţi-a spus asta învăţătoarea la şcoală? Naşul se aplecă spre băiatul de clasa a cincea şi-i făcu poznaş cu ochiul. Dănuţ rămase pe gânduri. Privind apoi spre porcul care se oprise într-un colţ al curţii, i se făcu brusc milă de animal.
„Ce-o fi cu criminalii ăştia de s-au oprit din alergătură? Au obosit, păcatele mele! Pesemne că predecesorul meu a avut carnea bună, atât de bună încât li s-a pus tuturor pe oriunde a apucat. Doamne, eu care credeam că în secunda doi îţi voi vizita Împărăţia, se pare că m-am înşelat. Urmaşii tăi mi-au mai dat o şansă. La urma urmei, nu e „Adam” ăsta atât de hain. Din vârful gardului, cocoşul Şişu îl sfida, spintecându-i urechile cu un CU-CU-RI-GU! strident. În altă parte a ogrăzii, vaca Joiana rumega, neafectată de drama lui, nişte coceni uscaţi. Ciciuş îşi trăgea acum sufletul, s-a grăbit, pentru că oricum în scurt timp avea să şi-l dea...

Morala: Pentru fiecare om se găseşte un porc care să cedeze primul...