D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Am învăţat să mă prefac, să mint, să mă mint. Nu credeam vreodată că sufletul meu e pregătit să îndure atâta suferinţă. De fapt, nici nu ştiam că poate exista atâta durere în lume. De ce? Asta e întrebarea care-mi împunge fiinţa în tot acest calvar. Ori de câte ori îl văd cum se chinuie, cum priveşte prin noi ca şi cum ar scana tot ceea ce i se înfăţişează, cu nişte ochi inumani, cum se abţine să-şi manifeste durerea, cum se priveşte în oglindă şi i se înnorează şi mai mult întreaga faţă, singura întrebare care îmi vine în minte e “De ce?”. Ca şi atunci când, aflându-mă într-un taxi, da, într-un taxi, ce mod tâmpit de a afla că o persoană are cancer, primul gând pe care-l culegeam dintre atâtea vorbe îngânate şi mohorâte erau aceste două cuvinte.
Eram paralizată din toate punctele de vedere. Nu mai puteam gândi, vorbi, mişca. Totul îngheţase în jur, doar sentinţa aceea sfâşietoare mai reuşea, cu junghiul unui sfredel, să mă împungă în tot corpul. Nu doresc la nimeni să treacă prin asta, deşi, conform statisticilor, în fiecare zi, copii, nepoţi, soţi, soţii, bunici află că cineva drag lor se află în pragul morţii, din cauza bolii necruţătoare. Boala secolului. Greşit. E boala omenirii. E boala care macină totul în calea ei. Şi pe bolnavul care o posedă, dar şi pe “bolnavii” care n-o posedă. Pe toţi, fără milă, fără a ţine cont de reguli, principii, ierarhii. Ea domneşte, ea putrezeşte, ea omoară, fără s-o poţi învinge, fără s-o poţi trage la răspundere.
Poate n-aş fi scris aici aceste rânduri, dacă n-aş fi simţit că, provizoriu, mă eliberează...
Eram paralizată din toate punctele de vedere. Nu mai puteam gândi, vorbi, mişca. Totul îngheţase în jur, doar sentinţa aceea sfâşietoare mai reuşea, cu junghiul unui sfredel, să mă împungă în tot corpul. Nu doresc la nimeni să treacă prin asta, deşi, conform statisticilor, în fiecare zi, copii, nepoţi, soţi, soţii, bunici află că cineva drag lor se află în pragul morţii, din cauza bolii necruţătoare. Boala secolului. Greşit. E boala omenirii. E boala care macină totul în calea ei. Şi pe bolnavul care o posedă, dar şi pe “bolnavii” care n-o posedă. Pe toţi, fără milă, fără a ţine cont de reguli, principii, ierarhii. Ea domneşte, ea putrezeşte, ea omoară, fără s-o poţi învinge, fără s-o poţi trage la răspundere.
Poate n-aş fi scris aici aceste rânduri, dacă n-aş fi simţit că, provizoriu, mă eliberează...
Comentarii