Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Trecut şi prezent - faţă în faţă

Aş vrea să mă întâlnesc cu mine la 7 ani. Da, cu Raluca aceea pitruiată, care purta tot timpul două codiţe împletite (credeam că aşa îmi va creşte mai repede părul). Iată câteva întrebări, pe care i le-aş adresa:
1. Ce-ţi doreşti să devii în viaţă, cel mai mult şi mai mult?
2. Care sunt bucuriile tale cele mai de preţ?
3.Ce trăsături din firea ta de acum ai dori să păstrezi peste ani şi ani?
4. Cum ţi se pare lumea asta în care trăieşti?
5. Zi-mi un vis la care aspiri, dar care ţi se pare momentan imposibil de realizat
6. Zi-mi cea mai recentă poznă pe care ai făcut-o
7. Care este cel mai mare rău pe care l-ai făcut? Îl regreţi?
8. Concepi lumea asta a ta fără joacă?
9. Cum te vezi la 23 de ani?
Nu am memoria scurtă, aşa încât îmi dau seama cam cum aş fi răspuns în acea vreme, în contextul trăirilor de atunci (la câteva dintre aceste chestiuni). Dar totuşi, parcă trecerea anilor m-a făcut să-mi dau seama că m-am schimbat, nu aşa cum speram, nu aşa cum doream. Am reuşit mai mult, pentru că am căpătat încredere în mine, încetul cu încetul, experienţă cu experienţă.
La momentul acela, percepţiile şi aspiraţiile îmi erau parcă limitate. Vedeam în jurul meu modele la care mă raportam, crezând că nu trebuie să năzuiesc dincolo de acestea. Nu mi-a plăcut niciodată să mă cred mai presus de ceva sau cineva, poate şi pentru că am avut un exemplu viu în persoana bunicii mele, care m-a învăţat să fiu modestă, atât cu mine cât şi cu cei din jur.
S-ar putea ca starea de mâine să-mi impună să mă întâlnesc cu mine, cea din viitor. Orice e posibil, mai ales prin forţa gândului şi a inspiraţiei. Îmi va plăcea sau nu ce voi descoperi? Numai timpul îmi va demonstra...

Comentarii

anamaria a spus…
Timpul te modeleaza!poate maine vei juca un rol pe care acum nu-ti imaginezi ca l-ai putea juca...din pacate viata te invata din greseli...iar tu inveti sa te adaptezi si sa te impui situatiei...dar totul va fi bine gagico;)!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…