Povestea lui Tarzan

Se întâmplă multe evenimente în lumea asta pe care nu le putem explica... Sunt pur şi simplu lucruri catalogate de unii drept ciudate, iar de alţii ca miracole sau dovezi ale existenţei divine. Oricum ar fi, şi oricum le-am numi, ne marchează pentru moment sau pentru toată viaţa.
Pe mine întotdeauna m-au fascinat animalele care mi-au dovedit că sunt mai inteligente decât noi oamenii, dându-ne lecţii de fidelitate şi dragoste. În cele ce urmează, aş vrea să vă relatez un moment plin de emoţie, o poveste reală care mi-a stors lacrimi de... fericire, uimire, apreciere.
Este povestea lui Tarzan, un câine de la ţară, care, după ce familia care îl creştea cu multă dragoste s-a mutat la oraş, a rămas singur... Nu a plecat de lângă casă, a păzit-o straşnic, cu îndârjirea unui soldat gata să-şi dea viaţa pentru cetatea sa. Mârâia prin gardul vechi cu ardoarea unui stăpân, dar privindu-i ochii trişti îţi dădeai seama că, de fapt, cerea o bucată de pâine sau... doar o vorbă bună.
Când stăpânii veneau acasă la sfârşit de săptămână (cam o dată la trei luni), sărea ca o minge şi era plin de viaţă. Privirea sa prindea un contur optimist. Când plecau, îi "conducea" până departe. Parcă încerca să-i convingă să-l ia cu ei. Acestea erau singurele dăţi când ieşea din "perimetrul" domiciliului.
Vecinii se mai milostiveau de el, aruncându-i în curte ceva de mâncare.
După un an de singurătate şi durere, Tarzan nu a mai fost de găsit. Bucăţile de pâine din curte erau ciugulite de păsări, liniştea din incinta casei nu mai era tăiată de lătratul ferm, dar supărat al său. Plecase să ceară aceeaşi lumină de dragoste şi credinţă pe care o oferise la superlativ...