D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Când citești cărți de istorie, datele și întâmplările nu te șochează, oricât de tragice ar fi, pentru că le simți cumva în trecut, departe de tine, de trăirile tale, de confortul tău cotidian. Altfel stau însă lucrurile atunci când iei cunoștință de experiențele oamenilor, cum au trăit ei în timpul războiului, ce au simțit, ce au văzut, ce i-a marcat?
Încă de la primele rânduri din „Ultimii martori”, de Svetlana Aleksievici, știi că ții în mâini o carte sfâșietoare. Unii vor simți poate un nod în gât, alții vor stoarce o lacrimă, oricum ar fi nu poți citi cartea asta fără să te implici sufletește.
Aleksievici (n. 31 mai 1948), scriitoare belarusă care a luat Nobelul pentru Literatură în 2015, redă 100 de mărturii ale unor copii care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial aveau între doi și cincisprezece ani: unii și-au pierdut părinții, alții frații sau bunicii, unii au trecut ei înșiși prin gloanțele mitralierelor, supraviețuind miraculos, dar, cu toții au simțit teama, au suferit de foame, au uitat jocurile copilăriei, antrenați în iureșul neajunsurilor și al ororilor, au acumulat imagini pe care nu și le-au șters niciodată din memorie.
„Zburau avioane germane, iar noi strigam Ura!. Nu ne dădeam seama că puteau fi avioane străine. Până au început să bombardeze.... Atunci au dispărut toate culorile... Toate culorile... A apărut pentru prima oară cuvântul moarte, toți începuseră să rostească cuvântul acesta de neînțeles. Iar mama și tata nu erau lângă mine”.
 |
| Svetlana Aleksievici - sursă foto |
Cartea Svetlanei Aleksievici este o lecție vie de istorie, dar și una de psihologie. Cum au depășit copiii de atunci pierderea copilăriei? În ce fel i-au afectat traumele de-a lungul timpului? Dar mai ales, nu ai cum să nu te întrebi, oare oamenii au învățat ceva din istoria acestei lumi?
„Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea... Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie am avut războiul”.
„Niciodată nu pot fi pe deplin fericită. Nu reușesc. Mă tem de fericire. Mi se pare mereu că acuși-acuși o să se termine. Tot timpul trăiește în mine acest acuși-acuși. O frică din copilărie”...
Mărturiile copiilor sunt, cum am mai spus, sfâșietoare, tocmai pentru că sunt atât de oneste. Unii își amintesc cum miroase războiul, alții ce culori are... cei mai mulți visează și acum (la momentul relatărilor) avioane, cadavre carbonizate și soldați ce le cotrobăie prin case.
Cartea „Ultimii martori” este o lectură obligatorie în zilele noastre, când cuvântul război se reîntoarce pe buzele tuturor. Pentru că războiul, înainte de a fi despre arme și putere, este despre oameni. Iar noi am uitat din nou asta.
Comentarii