Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Hermann Hesse - „Siddhartha”

Am o slăbiciune pentru cărțile lui Hermann Hesse, scriitorul german care în 1946 a luat Premiul Nobel. Ce iubesc pur și simplu la operele lui? Sunt mai multe lucruri, dar, în principal, mă fascinează personajele sale, care-și caută cu stăruință sensul în viață.


„Siddhartha” a fost pentru mine o revelație. Citind această carte am avut un sentiment amestecat de pace și frumos pe care nu-l mai simțisem de foarte mult timp. Tocmai de aceea cred că nu-l voi uita niciodată pe Siddhartha, fiul de brahman care pleacă din casa tatălui său pentru a se descoperi.
Și despre niciun alt lucru de pe lumea asta nu știu mai puțin ca despre mine, despre Siddhartha!

Urmărindu-i periplul prin India, m-am întrebat de ce, în general,  omul simte nevoia să-și ia lumea în cap ca să-și cunoască sufletul. Și m-am gândit că oricât de istovitor și de paradoxal ți-ar părea uneori acest drum al cunoașterii de sine, tot vei simți la un moment dat că merită cu vârf și îndesat tot efortul. Pentru că (nu-i așa?) farmecul unei călătorii, fie ea și introspective, nu stă neapărat în ajungerea la destinație, ci în acumularea de experiențe și de trăiri care te construiesc pas cu pas.

Hesse mai subliniază în această carte o trăsătură definitorie a spiritului uman: neliniștea lui ca bază a desăvârșitii. Dacă nu ar fi simțit o temere nejustificată, dacă nu și-ar fi pus întrebări, dacă nu l-ar fi măcinat nemulțumirea, Siddhartha ar fi rămas în casa tatălui său, practicând în continuare ceea ce a fost învățat, respectiv arta contemplării, meditația profundă, lupta retorică și postul.
Și astfel, toți îl iubeau pe Siddhartha. Pentru toți era izvor de bucurie, pentru toți era izvor de plăcere. Dar el, Siddhartha, nu își era lui însuși bucurie, nu își era lui însuși plăcere. Preumblându-se pe aleile cu trandafiri ale grădinii de smochini, stând în umbra albăstrie a crângului contemplării, spălându-și mâinile și picioarele în baia zilnică a ispășirilor, aducând jertfe în umbra deasă a pădurii de mango, săvârșindu-și mișcările cu deplină cuviință, iubit de toți, el, bucuria tuturor, nu purta în inimă nicio bucurie.

Siddhartha respinge doctrine, neidentificându-se nici cu samanii, nici cu asceții budiști, în mantiile lor galbene, din vremea lui Gautama Buddha. Căutările lui par a lua sfârșit atunci când o întâlnește pe frumoasa Kamala, cea care-l va iniția în tainele senzualității, cu prețul lepădării de traiul său de până atunci.

Făcând dragoste, jucând zaruri, bând vin și mâncând pe săturate, Siddhartha își pierde calea, el simte că viața trece pe lângă el, lăsându-l gol și inert.  Este momentul ca sufletul său să-l atenționeze din nou! Și astfel, până în ceasul morții, Siddhartha va continua să caute și iar să caute. Dar oare va găsi ceea ce caută?
A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

Această carte frumoasă merită recitită ori de câte ori simți că rămâi în urma acestui tren rapid și zgomotos al lumii. Oprește-te să te gândești la tine, să-ți recapeți armonia! Cred că acesta este mesajul lui Siddhartha către noi: renunțați la bogăție, la desfătări, la excese și căutați în adâncul ființei voastre, ca să vedeți că ea nu se hrănește din toate acestea; ea e spirit, iar spiritul tânjește după iubire și intimitatea lui cu Dumnezeu.
Arată-mi mie tatăl sau învățătorul care a reușit să-și ferească copilul de a-și trăi el însuși viața, de a se murdări el însuși în toiul vieții, de a se împovăra el însuși de vină, de a bea el însuși din cupa amărăciunii, de a-și găsi el însuși drumul!


„Siddhartha” a apărut în 1922, când Hesse avea 45 de ani. În ediția pe care am citit-o eu, apare și povestirea „Călătoria spre Soare-Răsare”, pe care o voi prezenta în curând. Cartea o puteți comanda de aici!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce părere aveţi?

Vă spun doar atât: face parte dintr-un proiect măreţ la care ţin foarte mult, deci, am nevoie de reacţii! "Acelaşi parc tivit de arţari i se arăta şi acum la fel de trist. Vrăbiile săgetau văzduhul atât de alert şi precipitat, încât i se părea că sunt nişte puncte pictate furios şi rapid de un artist cuprins de febra creaţiei. Nu se mai mişca. Încerca să simtă tot, să prindă acele momente tăiate şi răsuflate într-un cotlon fraged al minţii şi să le păstreze acolo ca într-o puşculiţă. Ori de câte ori îi mai apărea în cadru câte o faţă sau chiar câte o bancă de lemn, care sta ţeapănă şi inertă în aşteptarea unui trup cald, se oprea. Îşi fremăta întreaga faţă, scoţându-şi nevralgic ochii din orbite. Un nou fragment prindea contur şi nu trebuia să dea greş pentru nimic în lume. Scrâşnea din dinţi de parcă ar fi vrut să şi-i spargă şi, în acelaşi timp, cu un efort familiar, îşi dilata nările groase şi vinete. După câteva momente, istovit de atâta schimonoseală, părea că se dă bătut. D...

Câinii latră, ursul merge

Dacă ar fi să caracterizez cumva presa din Argeș, nu aș face-o prin prisma produselor media, ci prin prisma oamenilor care lucrează în această branșă. De mai bine de un an, am tot mers cu ei la conferințe, i-am citit, am interacționat. Când s-a deschis Argeș TV au dat buzna majoritatea cu cv-uri. Cum au venit, așa au plecat, iar apoi ce să facă și ei, ca niște câini cu cozile între picioare ce erau? S-au apucat să arunce cu tot ce puteau înspre tânărul colectiv care se formase: habar n-au cu ce se mănâncă presa (de parcă ei, lucrători la Washington Post de Pitești, aveau), sunt "pipițe și pițiponci", sunt "lingăii" lui Penescu, sunt pierduți. Acuze care ies de obicei din gura oamenilor frustrați. Ceea ce nu știu acești atotștiutori și atotcalomniatori este că la Argeș TV chiar s-a muncit și se muncește în continuare. Acei tineri, veniți majoritatea de pe băncile facultății, s-au format aici, și-au văzut lungul nasului și nu au deranjat pe nimeni (dintre colegi). Eu,...

Hai să facem un club al bloggerilor!

Am văzut mai demult un film cu un club de carte în memoria scriitoarei Jane Austen (ştiţi voi, Mândrie şi Prejudecată). Membrii se întâlneau săptămânal (parcă!) şi aveau ca temă să citească o carte scrisă de Austen şi să povestească apoi ce le-a plăcut, ce i-a marcat, în fine să facă un fel de recenzie personalizată a cărţii respective. Pe moment m-a încântat şi pe mine această idee, chiar îmi spuneam: cât de mişto e să întâlneşti câteva persoane cu care să împărtăşeşti pasiunea cititului. Am abandonat ideea la fel de simplu pe cum am întâlnit-o, fiind convinsă că în vecii vecilor n-aş avea cu cine să pun în practică aşa ceva. Şi totuşi. Astăzi am primit un mesaj pe twitter de la colega Ema (aşa suntem noi fete emancipate şi, deşi avem ocazia să vorbim face2face, folosim şi acest mijloc de comunicare) în care spunea cam aşa: "poate reusim sa facem si nou un fel de club de carteb(bookclub), ca tot mi-a venit pofta de citit :) Te gandesti si imi zici". Aşa că, dacă printre vo...