Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

André Gide - „Pivnițele Vaticanului”

Și l-am citit și pe André Gide (1869 - 1951), scriitorul francez care în 1947 a luat Premiul Nobel pentru Literatură!


La început, am  crezut că am în față o carte pur religioasă, dar, pe parcurs, m-am trezit într-un iureș de trăiri și de frământări lăuntrice, demne de un roman psihologic. Suflet, minte... ambele sunt întoarse pe mai multe părți. Cine suntem noi, oamenii? Ce ne diferențiază de animale? Cum putem fi răi dacă am fost programați să fim buni? sunt doar câteva dintre întrebările pe care ți le pui citind cartea acestui scriitor renumit pentru subtilitatea intuiției psihologice.

Povestea se desfășoară în secolul al XIX-lea, când apar zvonuri că Papa Leon al XIII-lea este răpit de o lojă francmasonică. O organizație mafiotă desfășoară, în numele Bisericii catolice, o amplă campanie de strângere de fonduri printre bogații Italiei, cu scopul de a-l elibera pe suveranul pontif. Hotărât să se implice efectiv în salvarea papei, francezul Amédée Fleurissoire pleacă într-o călătorie care-i va aduce sfârșitul, un sfârșit pe cât de neașteptat, pe atât de stupid. 

Autorul relevă în carte o paletă largă de caractere, foarte bine conturate: naivul și bănuitorul, răul sau bunul, credincios versus ateu, sărac și bogat etc. Gide îi pune pe toți față în față cu religia într-o tentativă de aflare a adevărului de veacuri: de ce cred oamenii în Dumnezeu, la ce îi ajută credința? Din punctul meu de vedere, Gide nu e împotriva credinței, el nu neagă existența lui Dumnezeu, ci taxează fanatismul religios, care îngrădește libertatea spiritului.

Uneori, chiar în mijlocul abjecției, putem descoperi dintr-odată bizare şi delicate sentimente, aşa cum o floare ca azurul poate să crească pe o grămadă de gunoi.

Cartea devine, spre final, apăsătoare, atunci când remarci cu câtă ușurință pot face oamenii rău, atât lor înșiși cât și celor din jur. „Pivnițele Vaticanului” (1914) nu e o carte ușoară, dar e o carte frumoasă și utilă, ce și-a câștigat „un binemeritat loc în istoria literaturii universale”, după cum o prezintă editorii de la Rao. 

Comentarii

EmaPirciu a spus…
Și mie mi-a plăcut cartea.
Raluca Nicula a spus…
❤ Am avut alte aşteptări, dar este o carte bună!

Postări populare de pe acest blog

Recomandare de lectură: Revista iocan, numărul doi

Am aflat de curând despre lansarea singurei reviste de proză scurtă din România, iocan.Responsabili de acest proiect ambițios, care promite, sunt scriitorii Cristian Teodorescu, Florin Iaru și Marius Chivu. Evident că nu am stat pe gânduri și mi-am comandat și eu numărul doi al revistei,  direct de pe site-ul editurii Vellant (cu transport gratuit, prin Poșta Română), pentru că pe elefant.ro stocul se epuizase... Eu zic că și asta spune ceva.

Nu vă mint, m-am pus pe citit cu niște așteptări. Mari. Am un principiu legat de proza scurtă, nu citesc o povestire imediat după cealaltă, ca să am timp să le "simt" pe fiecare așa cum merită (am făcut asta chiar de curând cu volumul de povestiri "Dincolo de nisipuri" al lui Fănuș Neagu, apărut în colecția Biblioteca pentru toți a Jurnalului Național, care mă tot așteaptă de o săptămână pe noptieră - dar, na! Fănuș Neagu e Fănuș Neagu, nu se înghite nemestecat). În schimb, iocanul nu l-am putut lăsa din mână. Am citit pe nerăs…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

În oglindă

#dinscrierilemele

 - Bunico, tălică te gândești la moarte? Am întrebat-o într-o zi, în timp ce mă fâțâiam ca o umbră după ea, prin bucătăria de vară. Zeama de găină scotea aburi pe plită.
 - Da’ ce-ți veni, Miruță? Nu mai bine cureți tu morcovu’ ăsta? Na cuțitu’!
Am luat morcovul, am luat cuțitul și m-am dus în colțul gheretei, unde, sub mătura din paie, era dosit gunoiul. M-am aplecat și am început să râcâi așchiile subțiri, portocalii, jos, pe ciment.
- De ce murim, mămăiță? Insistai eu.
- Fă, mamaie, tu vezi-ți de degete să rămână-ntregi! Moartea... las-o-n plata Domnului!
Mâinile ei mărunțeau ca un bucătar cu experiență solzii de ceapă, scoțând un sunet ce semăna cu toaca de la Mânăstirea Robaia, în zilele de sărbătoare.

- Moartea, Miruțo, e mai ușoară decât viața. Moartea nu te pune să faci de mâncare atunci când n-ai de niciunele, moartea nu te bate cu lemnul, ca un bărbat abțiguit. Moartea nici măcar nu te cicălește.
- Mămăiță, tălică-mi spui că moartea e mai bună decât viața, atunci …