D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Și l-am citit și pe André Gide (1869 - 1951), scriitorul francez care în 1947 a luat Premiul Nobel pentru Literatură!
La început, am crezut că am în față o carte pur religioasă, dar, pe parcurs, m-am trezit într-un iureș de trăiri și de frământări lăuntrice, demne de un roman psihologic. Suflet, minte... ambele sunt întoarse pe mai multe părți. Cine suntem noi, oamenii? Ce ne diferențiază de animale? Cum putem fi răi dacă am fost programați să fim buni? sunt doar câteva dintre întrebările pe care ți le pui citind cartea acestui scriitor renumit pentru subtilitatea intuiției psihologice.
Povestea se desfășoară în secolul al XIX-lea, când apar zvonuri că Papa Leon al XIII-lea este răpit de o lojă francmasonică. O organizație mafiotă desfășoară, în numele Bisericii catolice, o amplă campanie de strângere de fonduri printre bogații Italiei, cu scopul de a-l elibera pe suveranul pontif. Hotărât să se implice efectiv în salvarea papei, francezul Amédée Fleurissoire pleacă într-o călătorie care-i va aduce sfârșitul, un sfârșit pe cât de neașteptat, pe atât de stupid.
Autorul relevă în carte o paletă largă de caractere, foarte bine conturate: naivul și bănuitorul, răul sau bunul, credincios versus ateu, sărac și bogat etc. Gide îi pune pe toți față în față cu religia într-o tentativă de aflare a adevărului de veacuri: de ce cred oamenii în Dumnezeu, la ce îi ajută credința? Din punctul meu de vedere, Gide nu e împotriva credinței, el nu neagă existența lui Dumnezeu, ci taxează fanatismul religios, care îngrădește libertatea spiritului.
Uneori, chiar în mijlocul abjecției, putem descoperi dintr-odată bizare şi delicate sentimente, aşa cum o floare ca azurul poate să crească pe o grămadă de gunoi.
Cartea devine, spre final, apăsătoare, atunci când remarci cu câtă ușurință pot face oamenii rău, atât lor înșiși cât și celor din jur. „Pivnițele Vaticanului” (1914) nu e o carte ușoară, dar e o carte frumoasă și utilă, ce și-a câștigat „un binemeritat loc în istoria literaturii universale”, după cum o prezintă editorii de la Rao.
Comentarii