Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Charles Dickens - „Marile speranțe”

Cartea asta aștepta de prea mult timp să fie citită, așa că m-am decis să-i cruț suferința :). Cum e un roman în două volume (cu 600 de pagini), știam că am nevoie de timp și de răbdare pentru a-l parcurge. Dar contează că la final, după cum mă așteptam, mă declar mulțumită de această experiență.

De fapt, mulțumită e puțin spus. Pentru că „Marile speranțe”, dincolo de prestigiul de care se bucură filmele omonime, este o carte bună, una ce face parte din galeria operelor clasice care trebuie citite într-o viață. Și, ca argumente, trebuie să amintesc frumusețea poveștii, greutatea personajelor și scriitura. V-am convins? Hai să le luăm pe fiecare în parte!

Povestea lui Pip este una care, pe alocuri, se intersectează cu alte opere clasice. Un orfan dintr-un sat mlăștinos face cunoștință într-o zi cu un ocnaș evadat de pe un vas-închisoare. Pip, căci așa îl cheamă pe copil, intră apoi în slujba unei femei ciudate, îmbrăcată tot timpul în mireasă și a cărei case se află în paragină - domnișoara Havisham. În conacul Satis, invadat de iederă, timpul pare că s-a oprit, iar Pip se îndrăgostește de Estella, fata adoptată de domnișoara Havisham. Cu iluzia iubirii în suflet, Pip pornește pe un nou drum, după ce află că a intrat în posesia unei averi, de la un binefăcător care nu și-a dezvăluit identitatea. Aceasta este ocazia perfectă pentru ca orfanul Pip, ucenic în fierăria cumnatului său, să dea frâu liber „marilor speranțe”, cu dorința de a se realiza și de a deveni demn de iubirea frumoasei și rafinatei Estella.

Când am vorbit despre greutatea personajelor, am vrut să spun că în acest roman Dickens reușește să le dea o importanță memorabilă celor adiacente. În cazul meu, cel puțin, cred că atunci când îmi voi aminti de această carte, nu mă voi duce prima dată cu gândul la Pip, personajul principal, ci la domnișoara Havisham, la Estella sau la ocnașul evadat, poate și pentru că acestea au o influență atât de importantă în maturizarea lui Pip...

Cât despre scriitură, poate fi pe placul tuturor, pentru că este lipsită de „înflorituri”, de descrieri obositoare sau de detalii. Povestea curge frumos, este punctată de suspans, iar dialogul savuros o face să nu mai fie lăsată din mână. 

Cu toate că nu este una dintre cărțile mele preferate, „Marile speranțe” este  frumoasă și folositoare. Trebuie să recunosc că, de data aceasta, filmul a fost cel care m-a convins să citesc romanul, și mă refer la ecranizarea din 1998, cu Ethan Hawke și Gwyneth Paltrow, unde scena sărutului pasional de la fântână mi s-a părut memorabilă. Citind, am constatat că scena respectivă lipsește din carte, Dickens concentrându-se mai mult pe devenirea lui Pip, decât pe povestea de dragoste siropoasă prezentată în film (deh, artificii hollywoodiene).

„Marile speranțe” a apărut în 1860-1861 și, după critici, este romanul cel mai solid construit dintre toate cărțile de succes ale scriitorului englez Charles Dickens.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…