Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Thomas Hardy - "Departe de lumea dezlănțuită"

Am început anul în compania cărților și nu pot decât să mă bucur ca un copil când primește jucăria multdorită. După Lupul de stepă, de Hermann Hesse, am zis că e cazul să-mi relaxez creierașul cu un roman ușor, de dragoste, dar frumos... frumooos. Dacă vă spun că nu m-am putut desprinde, efectiv, de el, mă credeți? 

Sunt sigură că ați primit acest titlu ca recomandare încă din adolescență, dar sper că nu ați făcut ca mine, să-l citiți taman la "bătrânețe". 
"Departe de lumea dezlănțuită" e acel tip de carte despre care ai putea vorbi ore/zile în șir și nu ai reuși să epuizezi nici măcar o mică parte din complexitatea ei. Are de toate: dragoste, pasiune, curaj, aroganță, îndârjire, patos, dar peste toate planează imaginea fără de seamăn a Angliei rurale, zugrăvită aici atât de clar și de frumos. Dacă ar fi să o categorisim superficial, povestea ar fi încadrată cu ușurință în rândul telenovelelor cu happy-end, dar eu nu o să fac acest lucru, pentru că nu pot; condeiul lui Hardy e atât de viu și de iscusit, încât te face să consideri o blasfemie în a-i pune romanul laolaltă cu scenariile și ecranizările ieftine ale timpurilor noastre.
Pe scurt, cartea urmărește povestea Bathshebei Everdene, o tânără frumoasă și independentă, care moștenește ferma unchiului său din Weatherbury și este curtată de trei bărbați total diferiți: temperatul oier Gabriel Oak, impunătorul fermier William Boldwood și cuceritorul sergent Frank Troy. După ce își trăiește pasiunea nebună alături de cel mai nepotrivit dintre ei, Bathsheba descoperă că fericirea se afla sub nasul ei, în persoana celui care a învățat să o câștige prin loialitate și o neobosită așteptare.
Cartea a apărut în 1874 și a fost ecranizată pentru prima dată în 1967, apoi în 1998, iar cea mai recentă adaptare cinematografică a fost lansată în mai 2015.

După cum mă știți deja, nu m-am putut abține să nu culeg și câteva citate:

"Un bărbat nu este niciodată mai dispus să creadă în ce spun alții ca atunci când aude păreri favorabile despre frumusețea femeii de care este îndrăgostit";

"Rarele daruri ale celor mai pure iubiri nu sunt decât cedare în fața plăcerilor viitoare și nicidecum generozitate";

"Pacea și războiul sunt prietene bune în ceasurile lor de pregătire";

"Nu întotdeauna hotărârea exprimată cu cea mai mare tărie coincide cu cea mai mare tărie a hotărârii înseși";

"Jumătate din plăcerea unui simțământ stă în putința de a-l exprima pe nepregătite";

"Când o femeie puternică se leapădă, cu nesăbuință, de puterea ei devine mai slabă decât o femeie slabă care n-a avut niciodată vreo putere de lepădat";

"Acolo unde există o puternică înclinație, trebuie să existe și o anume limitare, iar dragostea e adevărat că sporește emoția, dar pe spuza celorlalte capacități";

"În iubire, toate femeile sunt la fel";

"E greu pentru o femeie să-și zugrăvească sentimentele în cuvinte, care sunt făcute mai mult pentru bărbați, să și le exprime pe ale lor";

"O nevastă bună e bună, dar nici cea mai bună nevastă nu face cât fără nevastă deloc".

Comentarii

Crengu a spus…
Ce diferenta intre ce postezi tu si ce scriu eu!...
EmaPirciu a spus…
Minunat. O sa o citesc, pentru ca si eu am sarit-o in adolescenta. Cred ca am vazut filmul, dar nu mai stiu exact.
Raluca Nicula a spus…
Ema, tu mi-ai făcut poftă de fantasy. Ce-mi recomanzi?

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…