Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Eu desagă, ea catâr

Viața mea e plină de evenimente. Unele plăcute, altele neplăcute, dar toate interesante. Iată ce-am pățit în timpul unei filmări:
Eram la Centrul Cultural, unde se decernau "Premiile revistei Argeș". Lume multă, scaune puține, eu - binecrescută (din păcate pentru mine în acele momente). M-am gândit să nu mă perind prin fața lumii vârând microfonul în ochii de(z)gustătorilor de cultură, așa că am rămas cuminte undeva în spatele tuturor și, inclusiv, în spatele unei doamne cu o pălărie imensă. Diva (categoric soacră cu ochi la ceafă), deranjată de atitudinea mea umilă, se întoarce deformată de atâta dispreț și-mi aruncă, din scaunul pe care se lăfăia nestingherită, o replică pe care și acum o aud la fel de clar: "Domnișoară, nu te supăra, dar nu suport să-mi stea cineva în spate". După cum cred că v-ați dat seama, nu-i stăteam în spate, pentru că nici eu nu eram o desagă și nici ea un catâr. Am protestat în sinea mea și m-am dat într-o parte. Norocul meu a fost că nu am nimerit lângă o persoană care nu suporta să aibă pe cineva în stânga.
P.S.: Mă întreb ce se făcea tanti pe vremea cozilor la ouă și lapte? Rămânea mereu ultima? Respectul său față de ceilalți, pe care l-a dovedit cu vârf și îndesat, îmi spune că nu!

Comentarii

Vasile Andreica a spus…
pfff, oamenii.
(Zorba)
ioana a spus…
i-as fi spus ca eu suport sa stea cineva in fata mea, deci ca nu e ncio problema :))
Raluca Nicula a spus…
@Ioana: data viitoare asta o sa spun :))
Andreea a spus…
hm..esti prea bine crescuta, eu una nu ma dadea la o parte si as mai fi comentat si cate ceva la adresa "cucoanei"

Postări populare de pe acest blog

Zăpă Strit - „Cavalerii mesei oltenești”

Pe masă - zaibăr, gogoși și prăjituri, de-ți plouă-n gură, nu alta. Pe scaune, lume multă ca la spectacolele lui Fuego. Atmosfera - destinsă și caldă. Oare ce se-ntâmplă aici? S-o da ceva gratis? Or fi tigăi la promoție? Mai ceva, muică! Se lansează Cavalerii mesei oltenești (august, 2017, Editura Smart Publishing)! Zăpă Strit a dat iar lovitura, după succesul volumului său de debut „Dau totul pentru un secret”!

 A venit lume din toată țara la Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu”! Ba chiar, unii au lăsat răcoarea Londrei, pentru canicula Piteștiului, doar pentru a o vedea în carne și oase pe cea care le descrețește frunțile, în fiecare zi, cu textele ei savuroase, pline de umor. N-ai cum să n-o iubești pe Adriana - Zăpă Strit! N-ai cum! Ți se cuibărește acolo în inimă și nu mai pleacă nici cu procuratura! Și știți de ce? Pentru că Adriana scrie onest și sensibil, așa cum e ea. Cuvintele ei curg cu lejeritate, dându-i și cititorului încredere să se deschidă, să se asculte pe dinăuntru …

Frances Hodgson Burnett - "Grădina secretă"

Dacă aș fi psiholog, aș recomanda această carte în tratamentul depresiilor, și spun asta cu toată convingerea. Citind-o, vei simți cum încolțesc în tine dragostea de natură și de frumos, la fel cum o fac trandafirii și crinii din fascinanta grădină secretă.

Cartea, care este una pentru copiii de toate vârstele, prezintă povestea unei fetițe din India rămasă orfană după ce holera îi seceră pe toți cei apropiați, ea fiind nevoită să plece în Anglia, la conacul unchiului Archibald Craven. Odată ajunsă la Misselthwaite Manor, începe o minunată aventură pentru Mary Lennox. Aici, ea va descoperi un conac cu 100 de camere, majoritatea încuiate, dar și o grădină secretă ale cărei porți au fost ferecate în urmă cu 10 ani, după ce stăpâna a murit. Bineînțeles că firea curioasă nu o poate ține pe copilă departe de grădina secretă și de povestea ei. În scurt timp, Mary cea sălbatică și "foarte încăpățânată", care nu știa și nici nu voia să-și facă prieteni, se schimbă complet, devine mai…

Lupul

#povestire, #madebyme
Când eram mic, casele din Vânjoi îmi păreau niște ciuperci de piatră și cărămidă cu pălării țuguiate din tablă ruginită. Pe atunci, pe locul acesta de la poalele Munților Înalți, unde ceața se împrăștie ca dintr-un sac de făină cu fundul spart, eu mă aflam în grija bunicilor, Ila și Mălaie – doi bătrâni scunzi, cu fețele uscate, dar vioi și muncitori -  pentru că părinții mei munceau la un boier din satul învecinat și-și petreceau acolo mai tot timpul.


    O dată pe an, în concediul de iarnă, îmi fac curaj să-mi vizitez mama, pe care n-a fost chip s-o înduplec, după ce a murit tata, să se rupă de meleagurile natale pentru a o muta la mine, în apartamentul cu trei camere din București. Mama e aproape oarbă, iar medicul de la dispensarul din sat m-a anunțat telefonic că nu mai are mult de trăit. El spune că asta e cam ultima fază a diabetului zaharat de care suferă de peste douăzeci de ani. I-a spus-o și ei și i-am mai întărit și eu ultimatumul, dar degeaba, ea și ma…