Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Dragobete vs. Valentin

Astăzi e la modă să sărbătoreşti Valentine*s day! Dacă ai comis cumva oroarea de a-l serba pe „omologul” local, Dragobetele, eşti demodat, ai mentalitate învechită. Cam asta e opinia colectivă, din păcate.

O opinie născută cel mai adesea din dezinformare, din înghiţirea unor pastile bine ambalate, colorate în roşu, intens mediatizate. Tinerii, cum e şi firesc, au gustat cu mare plăcere din tableta întinsă de confraţii de peste Ocean sau, şi mai grav, au invadat ei înşişi farmacia încăpătoare, îndopându-se cu astfel de pastile. Alegoria este valabilă şi în alte domenii.
Revenind, respect amintirea preotului roman Valentin, precum şi dorinţa catolicilor de a-l serba. Dar nu pot să nu-mi pun o întrebare: Câţi dintre noi ştiu de fapt ce sărbătoresc? Dragostea, poate, o să-mi răspundeţi. Greşit, spun eu! Dragostea se poate serba oricând, în orice zi, în orice oră, sub orice pretext... numai să existe!
În altă ordine de idei, cred că Sfântul însuşi, văzând din cer cum se interpretează şi mai ales cum se adaptează iubirea pe care a propovăduit-o şi a susţinut-o, iertată să-mi fie îndrăzneala, dar cred că se ia cu mâinile de păr. Este asemuit (şi chiar identificat) cu păgânul Cupidon, fiul zeiţei Venus, cu căsătoriile de-o zi, promovate intens şi în Argeş, cu concursuri ale căror premii constau în prezervative, obiecte de sex shop sau mai ştiu eu ce. Astfel, Valentinul ambalat şi livrat în ziua de azi e mai degrabă o întruchipare după poftele nebune ale oamenilor.
Dragobetele nostru nu se bucură, nici pe sfert, de popularitatea mai-sus-amintitului. Dar, din moment ce avem o sărbătoare naţională a declarării iubirii şi a manifestării concludente în acest sens, de ce tânjim după o alta? Asta n-am putut înţelege niciodată! Şi cred că va rămâne un mister pentru mine mobilizarea poporului nostru de a copia, însuşi şi implementa anumite valori din alte culturi şi culte.

Oricând veţi prăznui cel mai frumos sentiment din lume şi din ceruri, el să vă păzească la orice pas! Doriţi şi oferiţi iubire, asta e regula de bază a fericirii!

Comentarii

Jackal a spus…
Vina sarbatoririi "Valentine's day" o poarta pe de o parte dorinta romanilor de a se "americaniza" (de parca ar fi o evoultie si nu o decadere), iar pe de alta parte a comerciantilor romani care ne-au bagat pe gat toate produsele tip inimioara, LOVE, petreceri pt. indragostiti cica.
O solutie o vad explicarea romanilor tineri ca sf. Valentin nu e sarbatoare in calendarul crestin ortodox si pentru comercianti sa mai aibe rabdrare 10 zile pana pot lansa campaniile PRO LOVE ... ca doar avem si noi "Dragobetele".
gamalia a spus…
Cum am mai zis si in alta parte, nucred ca revolta trebuie indreptata spre cea ce e cu adevarat urat. Sarbatoarea e frumoasa chiar daca e catolica, in fond tendinta este de eliminare a diferentelor dintre crestini... Aspectul mult prea comercial e problema... Totusi, imi plac lucrurile simbolice, precum tinerii aceia care s-au casatorit si, la nunta lor, au plantat copaci :) Spune tu, nu e frumoasa sarbatoarea de Valentine?
Pana la urma si bradul de Craciun vine tot de la catolici, si nu l-a mai contestat nimeni asa... si acest obicei este la fel de comercial:)
Raluca Marin a spus…
Ema, nu resping Valentine pentru că este o sărbătoare catolică. Mă revoltă faptul că românii sunt tentaţi să importe tradiţii, îngropându-le pe ale noastre!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…