Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Presa de 10 minute, o cafea şi un fursec

Nu am înţeles niciodată de ce presa nu rămâne până la finele unui eveniment. Să fie timpul reporterilor chiar atât de scurt şi subiectele chiar atât de multe, încât nu mai pot face faţă, săracii? Eu cred că mai e vorba şi de comoditate aici, o comoditate compensată de lipsa cafelei şi a fursecului.

Rezultă un material superficial, care de multe ori numai jurnalistic nu este. Mă gândesc că, în primul rând, nu e corect faţă de ei înşişi şi apoi faţă de cititori, care, în felul acesta sunt crunt induşi în eroare. Scuzaţi-mă, dragii mei, aş prefera să rămân şi să scriu temeinic în agendă, să miros realitatea şi să o inserez cât mai corect în colţul de pagină care-mi este rezervat, decât să mă perind prin mai multe locuri, dar să-mi mint în felul acesta, în mod repetat şi cu o neruşinare evidentă, cititorii.
Nu spun lucrurile astea „din auzite”. Recent, am luat parte la un eveniment, despre care am relatat în publicaţia mea de suflet, la care (cum e şi firesc) au mai participat şi alţi exponenţi ai presei. Din curiozitate, am aruncat în ziua următoare un ochi într-un cotidian pentru a vedea cum un jurnalist care stă 10 minute „la faţa locului” abordează şi redă esenţa temei, mai bine zis, pentru cunoscători, care este unghiul său de abordare. Evident, rezultatul nu m-a mirat absolut deloc. Pe lângă faptul că materialul a fost subiectiv, irelevant şi incomplet, mai abunda şi în neadevăruri. De exemplu unele vorbe erau puse în gura altor subiecţi, iar evenimentul era prezentat sub forma unor piese care aparţineau cel puţin la două puzzle-uri.
Concluzia mea: dacă voi face vreodată aşa ceva, împuşcaţi-mă în orgoliu şi cereţi-mi demisia pe loc. Aveţi dreptul acesta, în calitate de cititori!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…