Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Scrisoare deschisă către viitorul primar al Piteștiului

 
 
Domnule primar (Doamne ajută să nu te numești Ionică sau Pendiuc!),
 
Iată că au trecut și aceste alegeri și vă vedeți acum în situația de a trece la treabă. Luați-vă în primire biroul luxos, angajați-vă o nouă secretară, dați de știre la presă care sunt primele obiective pe care le veți bifa încă din primul an, și gata! Doamne ajută!
 
Sper că știți în ce v-ați băgat!... Ați ajuns șef al unui oraș care a fost condus încet și sigur către dezastru. Uitați-vă în jur, cu atenție, și remarcați nepăsarea, amatorismul și nesimțirea cu care a fost tratat cetățeanul Piteștiului, mai ales în ultimii ani (dar i-a mai și plăcut cetățeanului, ce-i drept, din moment ce a mai votat o dată și încă o dată aceeași conducere impertinentă). 
 
Domnule primar, nu sunt locuri de muncă în municipiul acesta bogat; singurele companii care angajează masiv sunt hipermarketurile, croitoriile și cablajele, care, oferind salarii mizere, rămân constant cu locuri descoperite. Ce să facă un tânăr absolvent în Pitești? Unde să muncească, pentru a-și putea asigura mijloacele de subzistență?
 
Apoi, un alt mare of sunt lucrările astea anapoda întreprinse până acum de Primărie. Sub acest program pompos de reabilitare urbană, s-au tăiat arbori, s-au acoperit spații verzi cu betoane și cu pavele kitschoase, s-au făcut lucrări de prisos sau de mântuială, totul sub complicitatea noastră, a tuturor. Din nou, ne-a plăcut să fim călcați în picioare, am ieșit în stradă pentru cauze de tot soiul, dar nu am găsit niciodată pornirea de a striga la Pendiuc și gașca lui care nu mai pleacă, nu ne mai lasă, nu ne mai uită odată.
 
Am suportat atâtea noi, piteștenii. Ni s-a îngropat o echipă de fotbal care ținea sus stindardul județului, în momentele ei de glorie; am asistat la țâșnirile muzicale (de un milion de euro!) ale fântânii din centrul Piteștiului în timp ce ne spălam la lighean, că Termoficarea era în faliment; am văzut cum primarul nostru este legat și dus cu duba la mititica pentru fapte de corupție și acum, ca și cum penitenciarul l-ar fi izbăvit de toate păcatele, are tupeul să ni se înfățișeze smerit și să ne mai ceară o dată votul.
 
Sunt multe de zis, domnule primar. Dar cel mai bine ar fi să ieșiți dvs. în stradă, nu pentru a împărți mici și sarmale din banii noștri, ci să vedeți cum trăiesc piteștenii, ce nevoi au, ce probleme, ce nemulțumiri. Angajați oameni competenți, cu inițiativă și viziune, care să creeze și să repare ce au stricat alții, să iasă în lume și să adapteze ceea ce văd bun la nevoile și cerințele noastre! Să avem și noi monumente adevărate, nu mămăligi explodate, să punem în valoare clădiri vechi, să recondiționăm, nu să acoperim cu pavele. Să avem târguri adevărate, să investim cu cap în instituțiile de cultură, să-i încurajăm pe cei cu idei strălucite să le pună în practică.
 
Domnule primar, a venit vremea să ieșim din starea asta de "las-o că merge și așa". Înconjurați-vă de profesioniști ca să schimbați fața asta hâdă și, pe alocuri, comunistă a Piteștiului! Spor la treabă!

 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…