Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Lew Wallace - "Ben Hur"

Nu știu cum s-au aliniat planetele în așa fel încât să-mi scoată în cale această minunată carte despre care nici măcar nu auzisem, dar nu pot decât să mă bucur de două ori: o dată că în "Ben Hur" de Lew Wallace am descoperit un roman extraordinar, care a urcat în Top 3 cărți preferate și încă o dată pentru că a picat tocmai bine, în preajma Paștelui, având o tematică biblică.


Romanul se deschide foarte frumos și emoționant cu întâlnirea celor trei magi: egipteanul Balthazar, grecul Gaspar și indianul Melchior în deșertul Iudeei, pentru a porni împreună spre a i se închina lui Mesia născut în Bethleem. Apoi, povestea se concentrează asupra lui Ben Hur, un prinț evreu al Ierusalimului, din neamul lui Iuda. Acesta este acuzat pe nedrept de tentativă de omor asupra prefectului roman Valerius Gratus, i se confiscă toată averea și este vândut ca sclav, toate acestea din pricina trădării lui Messala, cel mai bun prieten al său din copilărie, devenit, din evreu, roman veritabil. Așa ajunge Ben Hur vâslaș pe o galeră romană, timp de trei ani și este luat în vizor de conducătorul militar Quintus Arrius, care îi remarcă virtuțile și îl adoptă, după ce evreul îi salvează viața.

După moartea tribunului Arrius, Ben Hur, care luase calea armelor, ajunge în Antiohia, într-o campanie împotriva parților și îl regăsește pe Simonide, sluga tatălui său, devenit un negustor bogat și influent. Tot aici, evreul se împrietenește cu șeicul Illderim, în numele căruia va lua parte la o întrecere a carelor cu patru cai din Circul Maximus, unde îl are ca adversar chiar pe Messala. După o competiție strânsă, descrisă viu și amănunțit de autor, Ben Hur iese învingător, iar romanul pentru care avea atâta ură rămâne sărac și invalid pe viață.

După ce se simte răzbunat, Ben Hur face o prioritate din căutarea mamei și a surorii lui, care fuseseră luate de armata romană în ziua când el a fost arestat. Noul prefect Ponțiu Pilat a cerut să fie făcut un recensământ al pușcăriașilor și să fie eliberați cei care își ispășiseră pedepsele, așa că le va scoate la lumină și pe cele două femei, mama Miriam Hur și fiica Tirzah, care fuseseră aruncate într-o celulă izolată, infectată de lepră.

Ben Hur decide ca toate averile sale moștenite și dobândite să fie păstrate pentru cauza în care credea orbește: instalarea unui Rege al evreilor, pe care îl vedea în persoana lui Mesia, despre a cărei misiuni lumea începea deja să vorbească. Măcinat de ura împotriva romanilor, care se făceau vinovați de dispariția celor două femei atât de dragi lui, Ben Hur vedea în noul Rege răzbunarea perfectă în fața dușmanilor săi. Chiar dacă egipteanul Balthazar, nimeni altul decât cel care cu 30 de ani în urmă îi dusese daruri micului Iisus în peștera Bethleemului, îi atrage atenția că Regele va fi un Mântuitor al sufletelor și nu un conducător al oamenilor, Ben Hur nu ia în seamă și își alcătuiește legiuni care să vină, la momentul potrivit, în sprijinul Hristosului, în lupta închipuită de el împotriva romanilor. Povestea continuă cu minunile lui Iisus Hristos, la care Ben Hur ia parte, printre acestea fiind și vindecarea celor două leproase, mama și sora lui. Spre final, văzând chinurile Celui de pe Cruce, îndurate cu atâta stăpânire de sine și atâta dragoste pentru oameni, Ben Hur devine un creștin adevărat, cu o credință de netăgăduit, acceptând neputința de a-L salva de la moarte pe Mântuitorul Hristos.

Am vrut să vă prezint cât mai scurt cu putință frumoasa poveste de 500 de pagini, mai mult pentru perioada în care ne aflăm (aproape de Săptămâna Mare), și poate reușesc așa să vă fac să o citiți. În mine, cel puțin, cartea a mișcat niște rotițe și a uns niște balamale, chiar de la primele pagini. Pe lângă învățăturile creștine de viață pe care le regăsim în ea, eu am fost fascinată și de acuratețea prezentării Ierusalimului de secol I, cu măslini, palmieri, cetăți fortificate, cu soldați bine antrenați sau cu oameni simpli animați de dragostea pentru Dumnezeu. 
 
Sincer, sunt mâhnită că nu am auzit până acum de cartea asta publicată în noiembrie 1880 (sau de autorul ei) cu atât mai mult cu cât am aflat ulterior (trăiască  wikipedia!) că  a fost considerată cea mai influentă carte creștină din secolul al XIX-lea și a devenit cel mai bine vândut roman american, rămânând pe prima poziție până la publicarea romanului "Pe aripile vântului". În plus, ecranizarea Ben-Hur (1959 - în regia lui William Wyler) a obținut 11 premii Oscar. 

                                           Scenă din Ben Hur (1959) -  sursa IMDB



Va fi foarte interesant pentru mine să văd filmul cu același nume care va fi lansat anul acesta în august, deși pornesc încă de pe acum cu premisa că nu se va ridica la înălțimea cărții (am preconcepții, știu!). Totuși, trailerul promite ceva fain:

Comentarii

Crengu a spus…
Oof, ce.mi faci tu mie!
Raluca Nicula a spus…
Crengu, trebuie să citeşti cartea asta! Sigur o să-ți placă! ;)
Crengu a spus…
Asta si multe altele...poate o veni si o astfel de vreme...

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…