Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Stiloul, bibelou de porțelan...


Eu și fata mea scriem. Eu mângâi tastele, iar ea descoperă plăcerea nevinovată de a dansa creionul pe hârtie. Nici nu mai țin minte când am scris de mână ultima dată. Cred că era vreo listă de cumpărături, asta până să descopăr că pot să o așez și pe aia foarte ușor în telefon. E mai la îndemână așa, cum îmi aduc aminte că-mi mai trebuie ceva, pac! tastez și gata. 
Treaba asta mă face să mă întreb... Oare copiii noștri vor mai scrie de mână? Observ acum că și la școală se iau notițe pe tablete și laptopuri, ceea ce, evident, nu e un lucru rău. Și la ce ne mai trebuie să scriem pe hârtie, când putem foarte bine să salvăm copacii? (nu de alta, dar trebuie să mănânce și mafioții o pâine).
Ei bine, nu știu la voi cum a fost, dar pentru mine, să scriu cu stiloul a reprezentat unul dintre cele mai frumoase activități din viața de școlar. Încă mai simt mirosul de cerneală din caietele mele, încă mai văd petele care mă făceau să rup pagina și să o iau de la capăt, chiar dacă tema era aproape terminată. Mi-e dor de stilourile mele chinezești pe care le primeam în fiecare an de la Moș Crăciun și le păstram cu sfințenie în cutiuța lor, la fel de atentă și grijulie, precum era mama cu bibelourile ei din vitrină.
Dar totul a devenit dintr-o dată mai interesant (prin clasa a doua, cred), când am descoperit cerneala roșie. Atunci aveam ocazia să fiu și elevă, și profesoară, adică făceam tema pe un caiet pentru acasă și strecuram intenționat câteva greșeli pe care să le taxez apoi cu roșu și să pun o notă (mică, de cele mai multe ori). Chiar, ce or zice psihiatrii despre asta? Mai am scăpare?
Da,  sunt multe de scris despre scris. Pentru mine a fost o terapie, o plăcere, un companion, o sursă de satisfacții profesionale. Acum, că am depănat amintiri despre stilouri, îmi dau seama că nu mai am niciunul în casă, în schimb am pixuri (uzate, fără capac, fără arcuri - deh, pot ține și loc de sticksuri pentru bebeluși), dar cei care sunt pasionați știu că nu există comparație între ele.

 Tu când ai scris ultima dată de mână?

Comentarii

Crengu a spus…
Spre asta se tinde, din pacate, spre a nu mai scrie de mana. Si nu doar ca e trist, dar e un mare pas spre a ne prosti copiii, pentru ca scrisul de mana dezvolta niste parti din creieras, laptopul, tableta, tv-ul nu fac decat sa le strice... Virgiliu Gheorghe spune intr-una din cartile sale ca geniu informatician nu ajunge copilul care stie sa porneasca si sa foloseasca un calculator, ci acela care sta cu creionul in mana (evident, calculand). Un singur om am mai vazut sa foloseasca stiloul in vremurile noastre, doctorul cu care am nascut-o pe Miriam, un om, bineinteles, special. :)
EmaPirciu a spus…
Listele de cumparaturi sunt sfinte: hartie si creion. Am bucataria plina de creioane si hartia lipita pe frigider. E ritualul meu preferat. Uit lista acasa, bineinteles, dar sa scrii lista de cumparaturi e de nepretuit :) Cu stiloul nu mai scriu de ceva vreme, dar folosesc pixuri din alea cu cerneala care se sterge (gen Pilot). Florin a folosit stiloul tot timpul in clasa I. Anul trecut a scris doar cu creionul, asta e regula invatatoarei cu care face italiana. La sfarsitul anului le-a dat voie sa foloseasca pixul tip Pilot cu cerneala neagra. De multe ori, cel putin la inceput, ii punea sa-si scrie numele, doar sa exerseze. Nu se pierde obiceiul, cel putin nu unde invata Florin. Sora mea isi pune copiii la scoala sa foloseasca stiloul chiar si in clasa a patra, pentru ca ajuta la formarea unui scris frumos. Poate sunt si scoli din astea ale viitorului, dar noi nu am avut ghinionul sa le gasim.
Raluca Nicula a spus…
Crengu, cat despre scrisul de placere, parca e mai interesant pe laptop (cel putin pentru mine). Eu nu mai pot sa scriu mai mult de 200-300 de semne de mana, parca imi oboseste mana, ma plictisesc, nu stiu, m-am invatat cu tastele...
Ema, vazusem eu de curand un reportaj la tv cu elevi d-astia "digitali", dar cred ca erau ceva scoli de fitze. Ma bucur ca inca se mai respecta formarea unui scris frumos in zilele noastre. Din pacate, nu prea ne mai foloseste dupa ce terminam scoala.
Cleo C a spus…
educatia se face de acasa. Scoala da putina instruire, dar bazele tot de acasa vin.
Noi scriem acasa de mana: liste de cumparaturi, meniu, liste de task-uri, lista de bagaje pentru concediu, planul pt gradina, lista de invitati pt aniversare, liste cu cadouri: ce/la cine fac etc etc etc . Copilul ma copie.

Postări populare de pe acest blog

Să o cunoaștem mai bine pe bloggerița și scriitoarea Zăpă Strit!

Cu ceva timp în urmă vă vorbeam pentru prima dată despre Zăpă Strit și prima ei carte: "Dau totul pentru un secret". Vă spuneam că m-a impresionat foarte mult cartea, făcând parte din acea categorie de scrieri care-ți alină sufletul și te ajută să te descoperi. Privind înapoi, acum, după ce stările și impresiile s-au așezat pe rafturile minții și ale sufletului, pot spune cu mâna pe inimă că această carte merită recitită o dată pe lună. De ce? Ca să zâmbim, ca să iubim, ca să ne reamintim cine suntem. 

CITIȚI ȘI:
În așteptarea ta, Rodica
În oglindă
Așa că, dacă pentru mine "Dau totul pentru un secret" a devenit o carte atât de importantă, poate și pentru restul fanilor Zăpă Strit este la fel. În consecință, scriitoarea merită să ajungă, nu unde și-a propus, nici unde am vedea-o noi, ci acolo unde TREBUIE, unde i-a fost dat să ajungă. Adică, sus de tot, pe culmile succesului și ale celebrității. Sunt sigură că v-am stârnit dorința de a o cunoaște mai bine pe Adriana, cr…

Cerșetorul

Fănuț avea trei lei în buzunar. Mama îi îndesase de dimineață în geaca uzată de fâș și-i dăduse indicații clare:
- Ia ăștia să-ți iei ceva de mâncare. Un pachet de biscuiți și un iaurt. Sau un senviș de la chioșcul de lângă școală. Ai înțeles? L-a pupat și i-a urat o zi frumoasă, privindu-l de la scară cum dispare după bloc. Fănuț s-a întâlnit cu Daniel, colegul lui, și au început să discute aprins despre teme, despre învățătoare și despre Arina, blonda cu ochi albaștri care vine mereu la școală îmbrăcată în ștrampi și fuste deasupra genunchilor.  Frunze de arțar și de tei cad și se așează pe trotuar, pavându-le calea celor doi în nuanțe calde de galben. E frig. Mâinile camarazilor sunt îndesate în buzunare. Un vânt tăios suflă dinspre munte, aducând cu el aroma rece a zăpezii.
-    A nins la munte, zice Fănuț.
-    Da, a început de ieri. Am văzut la știri.
-    De abia aștept să ningă și la noi, să ieșim prin parc cu săniile.
Fănuț își ridică privirea printre crengile aproape goale. Cerul…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…