D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Intru în cameră. Cărțile din bibliotecă sunt pe jos, amestecate cu legume de plastic, cifre cartonate și animăluțe siliconate. Tabloul e sinistru și e completat de draperiile trase în toate direcțiile. Brusc, ceva macabru îmi trece prin minte atunci când văd urme roșii pe peretele din față. Ca și cum cineva ar fi încercat să escaladeze camera, după ce s-ar fi luptat până la agonie cu vreun monstru. Mă apropii. Lumânarea parfumată de pe birou, pe care o aprinsesem cu 10 minute în urmă, era răsturnată. Frica și nedumerirea deja mă cuprindeau. Când să pun mâna pe telefon să sun la 112, îmi văd copilul ieșind de sub birou, cu mâinile roșii, mirosind a fructe de pădure.
Da. El e făptașul. După ce a stins lumânarea, Dumnezeu știe cum, a luat ceara (fierbinteeee!) și mi-a întins-o pe perete, mânat de un spirit creativ pe care ar fi gelos și Picasso. Mulțumită lui, am acum o operă inedită în casă: pictură cu ceară parfumată, în stil suprarealist.
Și când mă gândesc că am lipsit doar cinci minute... Dacă mai lăsam artistul singur încă pe atât, cine știe ce știre mai apărea la ora 17.
Comentarii