luni, 22 decembrie 2008

Fragment...

„Am greşit... ce vrei să mai fac acum? Nu am ce! Trebuie să mă ierţi, nu vezi cât sufăr când te văd atât de indiferentă?”. Vorbele astea îi răsunau în cap şi o nelinişteau. De multe ori avea tendinţa să-şi ducă mâinile la frunte sau să-şi acopere faţa, crezând că în acest mod supărarea va dispărea. Dar, gândurile negre o cuprindeau din nou, de data asta cu intensitate mai mare, parcă vroiau să-i facă în ciudă.
Aşa petrecu toată ziua: lungită pe canapea, cu ochii închişi, umeziţi la colţuri. Pătura care o acoperea era de formă, pentru că frigul din încăpere o pătrundea până la os, dar Madeleine refuza să pună ceva mai gros pe ea, conştientă că n-ar fi avut niciun efect. Telefonul a sunat astăzi, de mai multe ori, probabil era el. La ce folos să-ţi ceri scuze după ce ai omorât un om? Nu, de fapt, nu l-ai omorât. Ca să-l omori înseamnă să nu mai ia contact cu lumea asta. Ce-i făcuse el era mai rău. O lăsase în durere, să se chinuie toată viaţa cu amintirea trădării lui. Imaginea se derula continuu în faţa ei: ea venind acasă mult mai devreme, pentru a-i face o surpriză frumoasă în Ajunul Crăciunului, iar el sărutând-o pe blestemata de Yvonne chiar în stradă, la fel ca oamenii vulgari. Erick nu fusese niciodată atât de idiot şi mai cu seamă atât de îndrăzneţ. A durat mai mult de o lună până a sărutat-o pe ea pentru prima dată, iar acum părea atât de dezinvolt. Oare Yvonne contribuise la toate schimbările pe care ea le văzuse în ultimele şase săptămâni în comportamentul lui? Da, asta trebuie să fi fost. Acum totul se explică... Se suci sub pătura groasă de lână şi gemu, după care izbucni într-o nouă criză de plâns.

P.S.: fragment dintr-o încercare... de mare întindere...

Niciun comentariu: