Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Vă doresc un Crăciun plin de lumină şi împliniri. Şi pentru că ţin foarte mult la voi, cititorii mei, vă fac un cadou. O povestioară tocmai bună de savurat între două-trei înghiţituri de cafea sau ciocolată caldă. Merită s-o citiţi! La mulţi ani!
Poveste De Craciun
Cu foarte multi ani in urma, atat de multi incat le-am pierdut sirul, traia intr-un orasel din sudul Braziliei un copil de vreo 7 anisori, pe nume Jose. Isi pierduse parintii inca de mic si fusese adoptat de o matusa zgarcita, care, desi avea o gramada de bani, nu cheltuia aproape nimic cu nepotul ei. Jose, care nu cunoscuse niciodata iubirea, credea ca asa era viata si nu se supara.
Cum locuiau intr-un cartier de oameni avuti, matusa l-a obligat pe directorul scolii sa-l accepte pe nepot cu o plata de numai o zecime din taxa obisnuita, amenintand ca daca nu-l primeste il reclama prefectului.
Directorul n-a avut incotro, dar ori de cate ori putea le cerea profesorilor sa-l umileasca pe Jose, sperand ca o sa se poarte urat si astfel ar avea un motiv sa-l dea afara. Dar Jose, care nu cunoscuse niciodata iubirea, credea ca asa era viata si nu se supara.
Veni noaptea de Craciun. Toti copiii au fost dusi sa asiste la slujba intr-o biserica indepartata, din afara orasului, pentru ca preotul lor era plecat. Pe drum, baietii si fetele sporovaiau despre ce aveau sa gaseasca langa pantofii lor a doua zi de dimineata: hainute la moda, jucarii scumpe, ciocolata, patine sau biciclete. Erau frumos imbracati, cum se obisnuieste in zilele de Sarbatoare, cu exceptia lui Jose, care ramasese tot in zdrente, cu niste sandale rupte si prea mici (matusa i le daduse cand avea 4 ani si-i spusese ca are sa primeasca altele doar cand va implini 10).
Cativa copii l-au intrebat de ce era atat de neingrijit, spunand ca le era rusine ca au un coleg care se imbraca si se incalta asa. Dar cum Jose nu cunostea iubirea, nu le lua in seama intrebarile.
Cu toate astea, cand intra in biserica si auzi orga, vazu luminile aprinse, oamenii imbracati cu ce aveau ei mai frumos, familiile reunite, parintii imbratisandu-si copiii, Jose se simti cel mai oropsit de pe pamant.
Dupa impartasanie, in loc sa se intoarca acasa impreuna cu grupul, se aseza pe pragul capelei si incepu sa planga; chiar daca nu cunostea iubirea, intelegea acum ce inseamna sa fii singur, lipsit de aparare, parasit de toti.
Dar in clipa urmatoare vazu un copil langa el, descult, parand la fel de amarat ca si el. Nu-l vazuse pana atunci si se gandi ca umblase mult pe jos ca sa ajunga acolo. Isi spuse: „Pe baiatul asta trebuie ca-l dor rau picioarele. O sa-i dau una din sandalele mele, in felul acesta ii usurez macar o jumatate din suferinta”. Pentru ca, desi nu cunostea prea bine iubirea, Jose cunostea suferinta si nu voia ca altii sa simta acelasi lucru.
Ii lasa o sanda copilului si se duse acasa cu cealalta; din cand in cand o punea in celalalt picior, ca sa nu se raneasca prea tare in pietrele de pe drum. Cum ajunse acasa, matusa vazu ca nepotul isi pierduse o sanda si-l ameninta: daca nu avea s-o gaseasca pana a doua zi, o sa fie aspru pedepsit. Jose se duse la culcare infricosat, fiindca stia pedepsele pe care i le aplica matusa din cand in cand. Toata noaptea a tremurat, n-a putut inchide un ochi si, cand tocmai reusise sa atipeasca, auzi voci in salon.
Matusa intra ca o vijelie in camera intrebandu-l ce se intamplase. Inca buimac de somn, Jose merse in salon si descoperi ca sandaua data acelui copil se afla in mijlocul incaperii, acoperita de tot felul de jucarii, biciclete, patine si hainute. Vecinii strigau ca fusesera furati de la propriii lor copii, care nu mai gasisera nimic in pantofi cand se sculasera.
Atunci aparu, gafaind, preotul de la biserica unde fusesera copiii; pe pragul capelei aparuse statueta copilului Iisus imbracat in aur, dar incaltat numai cu o sanda. Se facu imediat liniste, comunitatea incepu sa-L slaveasca pe Dumnezeu si minunile Lui, matusa izbucni in lacrimi si isi ceru iertare. Iar inima lui Jose fu cuprinsa de puterea si sensul iubirii.
(Paolo Coelho, dupa o povestire din 1903, de Francois Coppee)
Poveste De Craciun
Cu foarte multi ani in urma, atat de multi incat le-am pierdut sirul, traia intr-un orasel din sudul Braziliei un copil de vreo 7 anisori, pe nume Jose. Isi pierduse parintii inca de mic si fusese adoptat de o matusa zgarcita, care, desi avea o gramada de bani, nu cheltuia aproape nimic cu nepotul ei. Jose, care nu cunoscuse niciodata iubirea, credea ca asa era viata si nu se supara.
Cum locuiau intr-un cartier de oameni avuti, matusa l-a obligat pe directorul scolii sa-l accepte pe nepot cu o plata de numai o zecime din taxa obisnuita, amenintand ca daca nu-l primeste il reclama prefectului.
Directorul n-a avut incotro, dar ori de cate ori putea le cerea profesorilor sa-l umileasca pe Jose, sperand ca o sa se poarte urat si astfel ar avea un motiv sa-l dea afara. Dar Jose, care nu cunoscuse niciodata iubirea, credea ca asa era viata si nu se supara.
Veni noaptea de Craciun. Toti copiii au fost dusi sa asiste la slujba intr-o biserica indepartata, din afara orasului, pentru ca preotul lor era plecat. Pe drum, baietii si fetele sporovaiau despre ce aveau sa gaseasca langa pantofii lor a doua zi de dimineata: hainute la moda, jucarii scumpe, ciocolata, patine sau biciclete. Erau frumos imbracati, cum se obisnuieste in zilele de Sarbatoare, cu exceptia lui Jose, care ramasese tot in zdrente, cu niste sandale rupte si prea mici (matusa i le daduse cand avea 4 ani si-i spusese ca are sa primeasca altele doar cand va implini 10).
Cativa copii l-au intrebat de ce era atat de neingrijit, spunand ca le era rusine ca au un coleg care se imbraca si se incalta asa. Dar cum Jose nu cunostea iubirea, nu le lua in seama intrebarile.
Cu toate astea, cand intra in biserica si auzi orga, vazu luminile aprinse, oamenii imbracati cu ce aveau ei mai frumos, familiile reunite, parintii imbratisandu-si copiii, Jose se simti cel mai oropsit de pe pamant.
Dupa impartasanie, in loc sa se intoarca acasa impreuna cu grupul, se aseza pe pragul capelei si incepu sa planga; chiar daca nu cunostea iubirea, intelegea acum ce inseamna sa fii singur, lipsit de aparare, parasit de toti.
Dar in clipa urmatoare vazu un copil langa el, descult, parand la fel de amarat ca si el. Nu-l vazuse pana atunci si se gandi ca umblase mult pe jos ca sa ajunga acolo. Isi spuse: „Pe baiatul asta trebuie ca-l dor rau picioarele. O sa-i dau una din sandalele mele, in felul acesta ii usurez macar o jumatate din suferinta”. Pentru ca, desi nu cunostea prea bine iubirea, Jose cunostea suferinta si nu voia ca altii sa simta acelasi lucru.
Ii lasa o sanda copilului si se duse acasa cu cealalta; din cand in cand o punea in celalalt picior, ca sa nu se raneasca prea tare in pietrele de pe drum. Cum ajunse acasa, matusa vazu ca nepotul isi pierduse o sanda si-l ameninta: daca nu avea s-o gaseasca pana a doua zi, o sa fie aspru pedepsit. Jose se duse la culcare infricosat, fiindca stia pedepsele pe care i le aplica matusa din cand in cand. Toata noaptea a tremurat, n-a putut inchide un ochi si, cand tocmai reusise sa atipeasca, auzi voci in salon.
Matusa intra ca o vijelie in camera intrebandu-l ce se intamplase. Inca buimac de somn, Jose merse in salon si descoperi ca sandaua data acelui copil se afla in mijlocul incaperii, acoperita de tot felul de jucarii, biciclete, patine si hainute. Vecinii strigau ca fusesera furati de la propriii lor copii, care nu mai gasisera nimic in pantofi cand se sculasera.
Atunci aparu, gafaind, preotul de la biserica unde fusesera copiii; pe pragul capelei aparuse statueta copilului Iisus imbracat in aur, dar incaltat numai cu o sanda. Se facu imediat liniste, comunitatea incepu sa-L slaveasca pe Dumnezeu si minunile Lui, matusa izbucni in lacrimi si isi ceru iertare. Iar inima lui Jose fu cuprinsa de puterea si sensul iubirii.
(Paolo Coelho, dupa o povestire din 1903, de Francois Coppee)
Comentarii