Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Lupul

   
#povestire, #madebyme
Când eram mic, casele din Vânjoi îmi păreau niște ciuperci de piatră și cărămidă cu pălării țuguiate din tablă ruginită. Pe atunci, pe locul acesta de la poalele Munților Înalți, unde ceața se împrăștie ca dintr-un sac de făină cu fundul spart, eu mă aflam în grija bunicilor, Ila și Mălaie – doi bătrâni scunzi, cu fețele uscate, dar vioi și muncitori -  pentru că părinții mei munceau la un boier din satul învecinat și-și petreceau acolo mai tot timpul.


    O dată pe an, în concediul de iarnă, îmi fac curaj să-mi vizitez mama, pe care n-a fost chip s-o înduplec, după ce a murit tata, să se rupă de meleagurile natale pentru a o muta la mine, în apartamentul cu trei camere din București. Mama e aproape oarbă, iar medicul de la dispensarul din sat m-a anunțat telefonic că nu mai are mult de trăit. El spune că asta e cam ultima fază a diabetului zaharat de care suferă de peste douăzeci de ani. I-a spus-o și ei și i-am mai întărit și eu ultimatumul, dar degeaba, ea și mai tare s-a-ncăpățânat să se stingă pe dormeza cu arcuri pe care a tras ultimul suflu și tata și, ca să n-o prindă năpasta fără lumânare, de ceva timp ține o candelă aprinsă sub icoana cu Botezul Domnului de pe peretele de la răsărit.
    Mi-am parcat Fordul lângă stația de autobuz, pe partea stângă a drumului sătesc, și număr alte șase mașini: un Logan, două Opeluri, un Duster, o Toyota și un Volkswagen, acesta din urmă fiind înzăpezit de-a dreptul în nămeții de mai bine de o jumătate de metru, ceea ce înseamnă că se află aici de cel puțin o săptămână. Nu ai cum să ajungi la volan în Vânjoi, fiindcă drumeagul lui, ce se desprinde din șoseaua județeană, e îngust și nu e niciodată deszăpezit. Scot cele două pungi mari de Auchan, înțesate cu alimente pentru bătrână, încui mașina și-mi aprind o țigară, ca să-mi fac curaj să urc spre casă înainte să apună soarele. S-ar putea să mi se pară, deși mai degrabă aș zice că nu, așa că ridic mâna dreaptă la nivelul satului cocoțat la poalele munților, iar fumul Kentului meu lung se împrăștie-n aer odată cu cel din coșurile caselor; da, nu mi se pare; de la an la an, în tot mai puține case arde focul. Bunicul s-ar întoarce-n mormânt dacă ar vedea cât de pustiu a ajuns Vânjoiul. Satul lui era total diferit de ruinele astea înghețate. Dacă, acum, cel mai mare eveniment din sat e când se-ntorc fiii rătăcitori, ca mine, la casele lor, pe-atunci Vânjoiul era el însuși o ființă vie, un vânjos clocotind de agitație și respirând hrăpăreț aerul tare al munților.
    În vremurile acelea, iarna, satul era terorizat de lupi hămesiți, cu spinări înalte și oase proeminente, mereu în căutare de hrană, foamea lor nebună putându-li-se citi în ochii sticloși, prevestitori de moarte.  Bunicul meu obișnuia să țină pe prispă, agățată de streașina casei, o salbă (pe cât de sinistră, pe atât de scârboasă), din picioare de lup, pe care ori de câte ori le vedeam bălăngănindu-se în vânt ca niște ștreanguri mă luau toate transpirațiile. Copil fiind, visam strigoi care ies din salbă, sfidându-mă cu ochii lor roșii, însetați de sânge și-ncordându-se gata să-mi sară la beregată. Unii se transformau în șoareci, coborau treptele de lemn, făceau un ocol pe la pătulul oilor, după care intrau sub lacra cu mălai din șopron, clătinând-o în draci, și nu mai ieșeau de acolo. Alții, ca niște spirite neastâmpărate, tăiau liniștea nopții cu chiotele lor ascuțite și-și inserau contururile alburii prin pereți, pe sub uși, prin geamurile bocnă ale ferestrelor casei cu gând s-o-nstăpânească. Mă trezeam fără aer, cu inima zbătându-se-n mine ca un pește pe uscat. Când îmi duceam mâna la cap, părul mi-l aflam ud fleașcă. Țipetele mele o trezeau pe bunica Ila, care se dădea jos din patul ei și-al bunicului și venea la pătuțul meu cu zăbrele de lemn, așezat lângă soba cu plită, ca să-mi descânte: „Fugi îndat’, gând întinat, spirit necurat și fiara somnului de noapte! Pieri întru slava Celui preaînalt, Amin!”, repeta șoptit, dar grav și poruncitor, buna mea Ila, suflând înspre cele patru zări pân’ ce respirația mi se domolea. Atunci, ca un Ilie ce-aleargă după draci, biciuindu-i și trăsnindu-i, bunicul mă apostrofa:
-    Bă flăcău, ia-te cu dracii de gât, nu-i lăsa să te biruie! Păi ce bărbat ești tu, când te piși pe tine și când dă Zâna o bășină?
    Zâna era țigaia lui preferată, o mioară rotunjoară, stearpă, pe care n-o dăduse niciodată la cioban. Zâna se plimba după el ca un câine ascultător. Știai când e bucuros taica mare și când se-ncinge tărâța-n el numai după felul cum își mângâia țigaia: dacă-i cuprindea capul cu ambele mâini și o gâdila sub barbă, era rost de desfăcut vinul din beci și turnat fără nicio grijă în pahar. Ba mai mult, el singur se ducea și-aducea din beciul de sub scară un țoi cu rachiu, primit de la văduva lui Țâfnea, care-l oblojea cu câte un kil de fiecare dată când îi aducea mârțoaga să i-o potcovească. Dacă, în schimb, taica Mălaie mergea la pas cu oaia lui și-i punea degetele de la mână dreaptă în vârful capului, nu era cazul să-i stai în cale, pentru că atunci ori o surată de-a Zânei murise-n chinurile facerii, ori lupii îi scăpaseră printre pocnetele puștii, gonind ca apucații prin grădinile vecinilor, cărora le pica astfel norocu-n ciorbă, sub forma unor trofee ușoare.
    Câte și mai câte motive nu avea bunicul să se-ncrunte în vârf de munte! Și aproape toate aveau legătură (ca și plăcerile lui scurte și pline de rachiu) cu oile pe care le venera. Avea vreo cincizeci de drăguțe. Seara, după ce le-ncuia-n obor, făcea semnul crucii în aer, către est, el care n-ar fi rostit numele lui Dumnezeu decât în combinații spurcate! Apoi se ducea-n casă, scotea un lighean de fier de sub pat și o punea pe bunica să-i toarne apă caldă de pe plită, din cana lui cu „țâță”, ca să se spele pe mâini. Mai tot timpul mânca bulz, carne prăjită și o cană sănătoasă de lapte bătut. Când înfuleca, desfăcea, rânjind mândru, bulgărele de mămăligă și trăgea de ațele gălbui de brânză ce se-ntindeau ca elasticul.
    Moșul avea toate simțurile ascuțite, îngropând mitul cum că atunci când o percepție îți este betegită, celelalte complotează ca să-i țină locul. Mi s-a dovedit de atâtea ori că moș Mălaie avea o vedere de pisică, un auz de liliac și-un miros de vulpe flămândă. Cu simțurile activate permanent, bunul meu știa înaintea tuturor când sunt lupii la câteva sute de metri de sat.
-    Îmi spune luna  - îmi răspundea atunci când îl întrebam de unde a știut unde să aștepte lupii. Poc, Poc! Tuna pușca lui în întunericul cu miros de zăpadă însângerată.
-    Dar nici măcar nu e lună, bre! Îi reproșam alergând după el, prin nămeți, ca să recuperăm leșurile.
-    Tocmai!
    Când punea mâna pe cadavrul de lup, moșul îi verifica mai întâi dinții. După forma și uzura lor, îi aprecia vârsta: „Ăsta-i puiandru ca tine, Vasilică”, îmi spusese o dată, în lumina tremurândă a felinarului pe care îl îndreptasem către capul animalului. „Uite ce curaj a avut! Ia aminte să te-ntărești ca el, că altminteri ai s-ajungi ca iepurii ăia care aleargă de propria umbră!”. Și, fluierând încontinuu, tăia cu briceagul picioarele, de la genunchi (lucru pe care nu l-am înțeles niciodată, iar răspunsul lui: „ca să-i fac o salbă mă-tii mari” mi-a sunat a bășcălie, deci n-am pus-o la suflet), înșira la întâmplare ba câte un picior cu cinci gheare – din față, ba câte unul cu patru – groase și tocite, din spate. Aveam deja șapte ani și coșmarurile cu strigoii din salbă erau pe cale să-mi dea pace. Triumfător și țanțoș, am intrat atunci în casă cu laba însângerată de lup, pe care o țineam cu dreapta, deasupra capului. Buna mea, care sufla-n foc să dea spor mațelor ce-ațipiseră în căldare, s-a-ntors către mine și și-a dus mâna la gură ca să-și înfunde un chiot de spaimă și mirare.
-    Buno, ia, ca să faci piftie!, i-am spus cu voce tare, întinzându-i scârboșenia ca pe o pradă de război.
-    Femeie, ascultă bine, găina a băut sânge de lup și-a prins puteri! – rânjea bunul umflându-se-n pene. Ia uită-te la Vasilică al tău și spune drept dacă mai arată a mânz fătat de-o zi!
-    Numai prostii îi bagi în cap copilului! I-ai otrăvit mințile cu lupii tăi, boscorodea bătrâna.
    Avea dreptate bunicul, nu mai semănam a mânz de-o zi! Din copilul ce plângea odată cu lăsarea serii, deslușind prin pereții căptușiți cu pământ urletele din pădure, devenisem un băiat iute și aprig, ce pândea lupi, mergând pe urmele lor imprimate în linie dreaptă pe zăpadă. Uneori mă ghidam și după miros. „Pișatul de lup miroase ca ăla de câine, numai că e mai înțepător”, îmi spunea taica. În timp ce pășeam ca doi complici, unul lângă altul, eu ținând în mâini o bâtă din lemn de corn, cât mine de mare, iar el purtându-și arma pe spate, ca un soldat tânăr, mă povățuia ce să fac în cazul în care dau nas în nas cu un animal ce-și mijește colții: „Să nu dai în disperare, asta e șmecheria! Frica e bună și ea, da` numai cât să scoale vlaga-n tine! Dacă-ți iese-un lup în față, dă-i cu bâta peste bot sau peste coastele dinapoi! Vezi că lupii au obiceiul să apuce de picioare, să muște și să smulgă! Dă cu bâta tare, hotărât, și ferește-te!”. Bunicul știa cum mușcă lupii, pentru că, în copilărie, fusese la un pas să-și piardă piciorul stâng din pricina asta și ar fi dat el și colțu’ dacă nu l-ar fi scăpat un vraci adus special cu căruța de la cinci kilometri. De atunci, sătenii îl porecliseră Lupul, convinși fiind că mușcătura îi ascuțise simțurile și-i înveninase inima.
    Vânătoarea de plăcere, când goneam prin pădure cu Namila, ciobănescul nostru lățos, alături de bunicul, ce-și târșâia cizmele și slobozea câte un foc de armă în văzduh, speriind mugurarii, cintezele și pițigoii, nu se compara însă nici la degetul ăl mic cu vânătoarea de nevoie, când lupii coborau în sat, turbați de foame. Atunci sângele-mi ardea venele, de nerăbdare și încântare și mă gândeam că asta trebuie să simtă toți prădătorii când dau de mirosul prăzii prin apropiere! Mi-amintesc foarte clar că, în iarna aceea când am tras primul glonț aducător de moarte, lupii fuseseră mai nervoși ca oricând. Haitele se despărțiseră în câte cinci-șase grupuri mici și atacau aproape simultan gospodăriile. Copiii nu mai ieșeau din casă, iar țăranii căutau soluții extreme pentru a-și proteja animalele de furia dezlănțuită a sălbăticiunilor; la tot pasul vedeai garduri întărite cu sârmă ghimpată, adăposturi cu uși din fier, încuietori duble la cotețe sau sperietori de dimensiunea oamenilor, îmbrăcate în pantaloni negri, geci înfoiate și căciuli de miel, care străjuiau curțile de la înălțimea sfidătoare a vârfurilor de pari. Nevoia îi învățase însă și pe oameni, dar și pe lupi. Dacă pe primii îi făcuse să-și sporească măsurile de siguranță, celorlalți le deșteptase simțul șireteniei, astfel că din ce în ce mai puțini lupi sfârșeau cu țestele zdrobite de țăpoaie sau cu trunchiurile lor supte ciuruite de gloanțe. Bunicul făcuse consiliu cu câțiva oameni din sat și se hotărâră să păzească în gărzi de câte patru inși intrările dinspre munte, în fiecare noapte. Cu toate planurile și calculele lor, într-o noapte tot fuseseră trecute în catastiful pagubelor trei mioare din gospodăria bătrânului Nel Cătrâncea. În seara când a stat de pază bunul meu, se întâmplase însă o grozăvie despre care el avea să afle abia a doua zi. Murise Zâna. Bătrânul văzuse că oaia șchiopătase în ultimele două zile, dar pusese totul pe seama epuizării și a vârstei ei. Noaptea, însă, buna l-a chemat pe veterinarul Udrea că țigaia mugea și nu se mai ridica de jos. Veterinarul s-a uitat bine la oaie și, încruntându-se, a cerut numaidecât izolarea de restul mioarelor:
-    Are răsfug alb! O să moară în câteva ore!
-    Răsfug? Vai de mine și de mine! Am mai pățit așa cu mulți ani în urmă, când am pierdut peste douăzeci de oi! Păzește-ne, Doamne!
-    Ar fi bine s-o împuște nea Mălaie cât mai repede și apoi s-o ardeți!
    Am înlemnit în șoșonii mei îmblăniți. S-o omoare bunu’ pe Zâna lui? Cum, când ea e aerul lui, mângâierea lui și, fără tăgadă, o iubește mai mult ca pe mine?
-    Vasilică, du-te de-l cheamă pe bunu’! Hai, degrab! Ia bâta și te du!
    Și dus am fost. Am alergat pe uliță de frica morții. Nu mai vedeam luminile caselor, nu mai auzeam strigătele copiilor în tinde, nici lătratul gros al câinilor. Tot ce simțeam era mirosul amestecat de fân și oi, pe care zăpada nu reușea niciodată să-l înăbușe în satul nostru. Dinspre munții de la Răsărit își făcea loc o lumină roșiatică, pe care o asemănam cu ochii strigoilor din visele copilăriei. Răsărea luna în ultimul pătrar. Și-atunci, gonind și asudând pe sub cojocul greu, îmi aminteam ce-mi povestise, odată, bunicul, când l-am întrebat dacă lupii urlă doar la lună, așa cum știam din povești. „Nicidecum! Lupii urlă și ziua, dacă vrei să știi! Lupii urlă când le mor frații, puii, când le e foame, când sunt în călduri sau când își cheamă haita. Eu am auzit mai degrabă de oameni care au urlat la lună; se spune că asta curăță mințile de demoni și le limpezește!”.
    M-am oprit. M-am aplecat să-mi liniștesc bojocii pe care-i împănasem cu gerul aspru al nopții. Nu știam cum urlă lupii, însă, din toată ființa mea clocotitoare ca un vulcan ce stă să erupă, am adunat un vârtej de spaimă și de disperare și l-am slobozit către luna din capul munților.
-    Auuuu!  Am urlat din toți rărunchii.
    Bunicul avusese dreptate, ca întotdeauna. Urletul mă eliberase (oare de ce anume mă eliberase? N-aș putea să spun clar nici acum) și-mi dezghețase mintea. Știam ce trebuia să fac. Pușca de rezervă era agățată sus, pe perete, în atelierul unde taica-și ținea uneltele de fierărie.

Comentarii

Mihai V. a spus…
O povestire spusă într-un plăcut stil clasic și c-un final foarte reușit.
Raluca Nicula a spus…
Mihai, recunosc, așteptam părerea ta! Îți mulțumesc!
Aimée a spus…
Fain tare! Cine.ar fi zis ca o sa scrii proza atat de bine, tu, care candva scriai versuri?

Te vreau in volum! :-D
Raluca Nicula a spus…
Crengu, mă bucur că îți place! Va urma... :)
zapa a spus…
Crengu are dreptate. Posibil sa-ti fi gasit calea. Mergi pe proza. Curge frumos, captivant, proaspat. Astept sa publici curand.

Postări populare de pe acest blog

După deget

Acesta este noul trend în politica românească: datul după deget. Băsescu jură pe Biblie că "nu i-a dat un pumn în plex sau în faţă" copilului de la Ploieşti (aţi observat pesemne că nu a jurat că nu l-a lovit), Geoană s-a dus să se "relaxeze", cu o zi înainte de marea confruntare, acasă la mogulul Vântu. Între un preşedinte mincinos, agresiv, beţiv, manipulator, jucător, actor şi unul Prostănac, moale, influenţabil, care nu gândeşte cu propriul creier , pe cine aţi alege dacă aţi avea ghinionul de neşansă ca duminică să se organizeze alegeri?

O, ce veste minunată!

Am câştigat locul II la concursul de proză arhiscurtă organizat de Mircea Popescu (Trilema) şi, odată cu el, 200 RON. Dacă v-aş spune că banii nu mă încălzesc, n-aţi crede. Dar eu vă spun (chiar dacă mi-am planificat deja ce o să fac cu ei). Am tresăltat văzând că unii cititori au crezut în PA-ul meu, am primit o dovadă că nu ar fi recomandat să mă opresc din scris. Cred că fiecare dintre noi cei care vrem să facem ceva cu frumoasele cuvinte, nu numai să le irosim, avem nevoie de acest imbold. Le mulţumesc votanţilor mei şi îi felicit pe toţi participanţii. Am citit acolo nişte texte extraordinare! În continuare vă las cu PA-ul meu cel purtător de noroc, care a intrat cu #5 în concurs: "Sunt un ceas de masă fericit. Ceea ce, pentru un anodin de condiţia mea, e o performanţă. În fiecare dimineaţă îi alung somnul, iar EA, drept răsplată, mă loveşte cu pumnul în cap. Şi tac. Şi rabd. Şi mai rău o doresc. Dar astăzi, astăzi neamul ceasornicelor, de la obelisc încoace, e invidios pe m

CA SĂ fiu eu fericită...

În această dimineaţă m-am trezit foarte greu (de când mi-am pus draperii e numai noapte în dormitor). Am venit la serviciu, tonomatul mi-a livrat o cafea neobişnuit de amară. Am intrat pe bloguri, nimic să mă atragă. Numai Farmville mă mai tentează, acolo mai mulg o vacă, mai cultiv nişte floarea soarelui, mai stau pe o bancă, în mijlocul naturii... Şi trebuie să recunosc, viaţa asta îmi surâde tare mult. Parcă m-aş lua şi eu după draga de Simf şi să schimb confortul urban cu libertatea rurală. Mi-ar plăcea să muncesc la câmp, în loc să-mi distrug ochii la calculator şi creierii cu stres. Să mă trezesc în zori, să simt cum respiră natura şi să pornesc, doar cu un ulcior de apă proaspătă, la muncile ogoarelor. Iar seara, după atâta muncă, să mă răsfăţ cu o delicatesă culinară preparată din legumele şi fructele culese tot de mâna mea. Aşa că, bărbate drag, pune mâna şi schimbă Prima casă de la bloc cu cea de-a doua: de la ţară. Promit că învăţ să-ţi cos cămăşile de in rupte atunci când