Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Într-un ajun

#dinscrierilemele

“Unu, doi, trei… da, aici!”.
Își scoate mâna dreaptă din geaca de fâș și-și strivește arătătorul de tasta trei. Un piuit strident îl anunță că interfonul sună. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori... Nimic.
„Cretina asta de Nuța iar a dat televizorul la maxim și se uită la Dan Diaconescu”.
-    Deschide, fi-ț-ar mă-ta dracu! – urlă apropiindu-și barba slinoasă de interfon, ca să-i acopere sunetele înalte. „Se trezește tot blocu’, numa’ bolânda asta e tare de urechi!”.
    Dă să-și elibereze mâna stângă din buzunar, dar i se prinde în căptușeala ferfeniță. Picioarele-i tremură și i se bâțâie în față și-n spate, căutând un echilibru. Un câine latră stingher printre blocurile de vizavi.  

    „La dracu, s-a stins și becul! E cu timp limitat! Asta ne trebuia nouă la scară! Bec  care numără! Și interfon! Nu mai poate omul să intre liniștit în casa lui, că trebuie să dea socoteală unei cutii de metal. Futu-ți morții tăi de drac, cine ești, mă, tu de nu-mi dai voie-n casă? Aici eu dictez!”.
    Își scapă o ploaie de pumni și palme pe aparatul care-a amuțit de frică. Se aude un țăcănit și becul se aprinde din nou.
    „Așa! Ia, poate de data asta am noroc să fie publicitate și Nuța să fi dat televizorul încet!”. (Din nou tasta trei, din nou țiuit supărător, iar ton de „nu răspunde)
-    Nuțo! Urlă lângă aparatul care-i face-n ciudă. I-ar da încă un pumn în fața cu butoane, dar nu-l lasă durerea ascuțită din degete. 

    „No, n-are sens! N-am decât s-aștept cuminte pân-apare vreun vecin”.
    Își târăște picioarele și, cu greu, în lumina albă de deasupra ușii, coboară o treaptă. O bufnitură-i sună-n urechi precum zăpada ce se prăvălește pe ciment de pe acoperișurile răsfățate de soare. Nu simte nicio durere.
    „Ce bună ar fi fost acușica țuica de-o ține hapsâna ascunsă printre hainele din șifonier! Acolo e, știu eu, chiar dacă n-am dibuit-o pân-acum! I-am făcut nebunei catrafusele morman în mijlocul dormitorului și nimic! Data viitoare, caut în geamantanele cu zestre, printre fețele de masă brodate, printre batistele cusute cu cruci roșii, printre șorțurile cu volane și alte prostii nefolosite de ani de zile. Mama lor de nu le dau foc! Acolo trebuie să fie sticla! Și dacă nu mă-nșel, e chiar o babană de doi litri, pe care i-a dat-o, pe furiș, unchiul Mirică acum două săptămâni când a venit la oraș să-și cumpere cizme de cauciuc pentru el și galoși îmblăniți pentru tanti Reta, iar înainte de a se duce-n piață a făcut un popas să se-nfrupte din plăcinta ei cu mere. Da, sigur din sacoșa de rafie a scos, pe lângă găina cheală pe care Nuța a și pârlit-o la ochiul mic al aragazului, o sticlă din zeama de prune de Nucșoara. Ptiuu! O omor! I-am spus să nu mai ascundă lucruri de mine!”.
    Frigul îl împunge-n spate cu ace de gheață. Ochii-i sticlesc în lumina searbădă a becurilor de pe stradă.

    „În curând o să ningă, poate chiar din noaptea asta, că prea e frig! A mea stă la căldură, bine-mersi, și eu trag să mor în fața blocului. Păi nu sunt eu prost? M-am luat după ea să nu car cheile de la apartament. Și dacă le pierdeam ce? N-ar fi fost prima dată. Dar cel mai rău îmi pare după telefonul cumpărat de Mihai al nostru din mărirea de leafă. Unii zic că l-am pierdut la barbut, alții că mi l-a luat Militaru în contul datoriei de la Umbreluțe, eu știu doar atât: când am băgat mâna după el în buzunar, nu mai era. Poate că mi-a scăpat pe trotuar, din buzunarele astea explodate pe care nevastă-mea nu mai vrea să mi le repare. E vina ei, până la urmă! Becurile și televizoarele se sting într-o veselie în blocul din față. Dan Diaconescu a dat stingerea. Of, de-aș putea să mă ridic acuma, aș suna la interfon pân-ar răguși. Las’ că-i arăt eu ei! Nu ajung eu în casă, că să te ții! Nici dracu’ n-o mai scapă din ghearele mele! Frigul ăsta nu-mi dă pace! Ce bună ar fi fost acu țuica aia de Nucșoara sau chiar și-o tescovină! Of, ce-aș bea o Săniuță, să mă-ncălzească la mațe! Doamne, ce ger! Mi-e milă de câinii comunitari care-și fac veacul pe străzi! Cum or suporta ei, bieții, vitregiile de afară? Ce rău o fi să n-ai pe nimeni care să-ți poarte de grijă, să-ți dea o mâncare caldă și s-așeze-o pătură pe tine”.

- Alo! Hai sus!
- Să trăiți! Cu mine vorbiți?   
- Dar cu cine? Cu mama? Eliberează zona!
- Domn’ ofițer, eu aici stau. În blocul ăsta, la etajul trei. Pardon, la etajul unu, apartamentul trei.
- Zău?
- Da, domn polițist! Am plecat la Umbreluțe și nevastă-mea m-a lăsat pe-afară! Așa e ea, tare de urechi, se uită la televizor pân-o ia somnul.
- Băi nene, hai că-mi pierd răbdarea! Ridică-te și zboară! N-am chef să ne sune oamenii noapte de noapte ca să te culegem din fața blocului!
- V-o fi sunat Nuța?
- Cine? Ne-au sunat cetățenii! Ce cauți dumneata aici?
- Păi aici stau, v-am zis!
- Domn’e, nu mai stai aici de zece ani!
- Tovarășu... Domnu’ polițist, se poate așa ceva? Sunt Grigoriu Ionel, pensionar, am lucrat la CFR. Stau în blocul ăsta de douăzeci de ani!
- Ia ascultă, bre! Că-mi pierd răbdarea să țin prelegeri cu dumneata în fiecare seară!... Ai stat aici până-n 2006. Acum locuiesc aici alți oameni. Oameni respectabili care vor liniște. Ia du-te matale frumușel de unde-ai venit! Că de la adăpostul primăriei ai fugit de fiecare dată. Nimeni nu-și mai bate capu’ cu prostiile matale!
- Eu aici stau și nu plec nicăieri! O sun iar pe Nuța!
- Ce Nuța? Nu suni pe nimeni! Nuța a murit acum mulți ani!
- Domnu’ polițist! Faceți o confuzie! N-a murit nicio Nuța aici. Ba e chiar prea vie, mortăciunea! Pun pariu că a-mpăturit la sarmale pân-adineauri și-a tocat la nimicuri pentru salata bef, bof... E Ajunul și așa face ea de fiecare dată!
- Ești beat turtă, moșule! Femeia de care vorbești a murit! Elena Grigoriu a murit!
- Dați-mi un telefon să-l sun pe Mihai! Îi știu numărul pe de rost: 0722.109...
- Măi omule, ești țicnit de-a dreptul! Hai, sus și valea!
- Aaa! Mihai se supără tare, dacă e pe așa! Vă face o plângere pentru comportament neadecvat, de nu știți pe unde să mai scoateți cămașa! Să știți că băiatul meu e inginer, lucrează-n București, la o companie privată!
- Da, da! Lucrează-n București pe dracu! E plecat în străinătate și-l doare-n cur de un bețiv notoriu! Hai, așa, ușor,ușor! Gata! La reve-ntinde-o! E ultima dată când îți mai spun! Nu mai veni să deranjezi oamenii că te duc direct la secție! Ai înțeles?
-    Am înțeles! Trăiască Poliția Română!
-    Poliția Locală!
-    Poliția Locală? Asta ce mai e?
-    Poliția care stă după fundul proștilor! Hai, fuga la canal!
-    Aha! Să trăiți! Și Crăciun fericit!
-    Ce Crăciun, nene? E noiembrie!

„Ăsta e țicnit de tot. Cine angajează toți nebunii? Hai să-i fac pe plac damblagiului și s-o șterg ușor de aici! N-ar strica să-i cumpăr muierii o ciocolată Africana. Apoi mă-ntorc și sun iar. O să se bucure ca un copil!”.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…