Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Honoré de Balzac – „Moș Goriot”

"Moș Goriot" este o carte pe care bătrânii o citesc cu un nod în gât. Drama și sacrificiul domnului Goriot, care-și împarte averea celor două fiice ajunse bogate, urmând ca el să mănânce pâine și să trăiască într-o cameră sărăcăcioasă dintr-o pensiune modestă, sunt de secole exemplul paternității, al dragostei nebunești pentru copii.  


Moș Goriot, un fost negustor prosper de paste făinoase, a luat asupra lui responsabilitatea fericirii și a bunăstării fiicelor lui, Delphine și Anastasie. Prin relațiile stabilite de el, bărbatul își căsătorește fetele, propulsându-le în înalta societate pariziană, dar imediat ce Goriot devine un simplu bătrân la limita subzistenței, acestea evită să-l mai primească în vizită altfel decât pe ușa din dos. Cu toate acestea, cele două fete, ale căror plăceri se rezumă la baluri somptuoase și la amanți depravați, apelează la bătrânul lor ori de câte ori ajung la ananghie, determinându-l pe bietul tată să-și vândă și ultimele lucruri de valoare, pentru a plăti capriciile strigătoare la cer ale odraslelor.

Cel care va cunoaște îndeaproape soarta chinuită a moșului Goriot este studentul Eugen de Rastignac, care locuiește în aceeași pensiune a doamnei Vauquer. Tânărul fără posibilități cade în mirajul înaltei societăți și dorește să se realizeze cu orice preț, alegând calea cea mai ușoară: relația cu o femeie bogată. Curând, tânărul va afla cât de perfidă este înalta societate și va realiza că aurul și diamantele nevestelor sofisticate nu fac decât să ascundă, sub poleiala lor, vieți  pline de orori și de falsitate.

Balzac atrage atenția în acest roman asupra lucrurilor care contează cel mai mult în această viață, dar care sunt sugrumate de bani, orgolii și interese meschine. Cum ar fi trăit moș Goriot dacă ar fi fost înconjurat de aceeași iubire pe care a dăruit-o necondiționat? Cum ar fi plecat moș Goriot din această lume, dacă Delphine și Anastasie i-ar fi fost tot timpul la căpătâi,  sărutându-l pe frunte și strângându-i mâinile de muribund? Ce ar fi viața noastră dacă ne-am dedica-o iubirii aproapelui? 

"Moș Goriot" (1835) este o carte ce cutremură și înfioară fiecare generație, prin autenticitate, chiar dacă au trecut 185 de ani de la apariția ei. Balzac își etalează în "Moș Goriot" (carte care face parte din ciclul Comedia umană) calitățile care l-au făcut scriitorul cu cea mai mare influență asupra realismului și unul dintre cei mai mari autori de ficțiune din toate timpurile.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…