Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Cerșetorul


Fănuț avea trei lei în buzunar. Mama îi îndesase de dimineață în geaca uzată de fâș și-i dăduse indicații clare:
- Ia ăștia să-ți iei ceva de mâncare. Un pachet de biscuiți și un iaurt. Sau un senviș de la chioșcul de lângă școală. Ai înțeles? L-a pupat și i-a urat o zi frumoasă, privindu-l de la scară cum dispare după bloc.
Fănuț s-a întâlnit cu Daniel, colegul lui, și au început să discute aprins despre teme, despre învățătoare și despre Arina, blonda cu ochi albaștri care vine mereu la școală îmbrăcată în ștrampi și fuste deasupra genunchilor. 
Frunze de arțar și de tei cad și se așează pe trotuar, pavându-le calea celor doi în nuanțe calde de galben. E frig. Mâinile camarazilor sunt îndesate în buzunare. Un vânt tăios suflă dinspre munte, aducând cu el aroma rece a zăpezii.
-    A nins la munte, zice Fănuț.
-    Da, a început de ieri. Am văzut la știri.
-    De abia aștept să ningă și la noi, să ieșim prin parc cu săniile.
Fănuț își ridică privirea printre crengile aproape goale. Cerul sticlos îi zâmbește cu un albastru clar, de o frumusețe glacială. Cât de nehotărâtă poate fi toamna: ba senină și însorită, ca ochii unui copil, ba mohorâtă și udă, ca obrajii unui bătrân.
Frigul dimineții îi împunge pe cei doi elevi de clasa a treia prin pantalonii negri, de stofă.
-    De mâine, o să-mi iau fularul, că nu mai ține! Anunță Daniel cu hotărâre în glas, încercând să-și afunde gâtul cât mai mult în gulerul gecii.
-    Ia uite, un cerșetor în picioarele goale!
Ochii lui Fănuț se holbau fără încetare la butucii dezgoliți ai unui bătrân de vreo 70 de ani. Haina lui zdrențăroasă și pătată, cu găuri cât pumnul, îi acoperea doar trunchiul, oricât ar fi încercat să tragă de ea. Stătea cu piciorul drept îndoit, iar pe celălalt îl ținea întins. Blugii murdari îi erau prea scurți, lăsându-i goale și pulpele, și gleznele. Bătrânul cerșetor dârdâia ca un câine ud.
-    Dați-mi și mie un ban să-mi iau ceva de mâncare! Domnul sfânt să vă ajute!
Fănuț îi privi figura invadată de peri cărunți. Ochii bătrânului semănau cu bucățile de cărbune pe care copiii le înfig iarna în burta și în pieptul omului de zăpadă din parcarea blocului. Atât de negri și de reci! Fără nicio sclipire în ei.
Fănuț nu mai stă pe gânduri. Ia toți banii dați de mama lui și-i pune pe loc bătrânului la picioare. Cerșetorul râde cu toată gura lui știrbă și-i apucă hulpav.
-    Să trăiești, tătăiță, bodaproste! Să-ți dea Dumnezeu sănătate și minte luminată la școală!
Daniel sare cu gura:
-    Ești nebun? Nu sunt ultimii tăi bani? Ce faci, stai nemâncat toată ziua?
Fănuț înclină capul către bătrân, într-un salut smerit, și-și continuă drumul cu mâinile în buzunare.
-    Nu mor de foame până la unu. Face mama ciorbă de fasole și o să mănânc când mă întorc de la școală, răspunde el senin, țopăind ca să-și așeze ghiozdanul.
-    Vrei să-ți spun cât de prost ești? Păi tu știi cum merge treaba cu cerșetorii? Mi-a spus mie tata. Ăștia au bani mai mulți ca noi. Sunt puși de cineva, care-i aduce cu mașina. Majoritatea nu au nicio boală. Îți iau banii, fraierindu-te, și apoi îți râd în spate. Nu e pomană cu ăștia! Zise Daniel îmbufnat.
-    Nu contează! Dacă mă gândesc mai bine, am mintea mai limpede pe burta goală. Hai, că sună de intrare!
Fănuț își scoase mâinile din buzunarele goale. Clopoțelul se auzea clar din fața școlii, invitându-i pe școlari să-și iuțească pașii. Pe alee, castanul adormit își scutura frunzele poleite de soare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…