Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Next level

Azi am conştientizat, pentru prima dată, că în două luni se va încheia şi capitolul „facultate” în viaţa mea. Toată lumea e în stress: pregătiri, seminarii specializate, probleme şi iar probleme.
Nu pot să nu mă gândesc cu teamă: Ce va fi mai departe? Oare ne va fi de folos ce am învăţat şi, mai ales, ce am devenit urmând această facultate?
Întrebări, întrebări... răspunsurile vor veni la timpul lor.


P.S. Îmi pare rău că se terminăăăăă! Vouă nu?

Comentarii

drush a spus…
Mi-ai dat de gandit cu articolul asta. Chiar se termina facultatea, nu e asa? Nici nu stiu pe unde a trecut si cu atat mai putin nu cred ca imi dau seama ce se intampla de fapt. Toti avem intrebari de genul: Ce o sa fie? Cum o sa fie? Dar nu putem decat spera ca va fii bine, doar suntem ( am fost) studenti la jurnalism, nu? :)
anamaria a spus…
Da!se termina facultatea.....cel putin noi terminam facultatea:)),cu bine sper!ce av fi pe viitor nu poti sa-ti spun,pt k nici eu nu stiu,dar cu siguranta toti avem in capsorul nostru,blond sau ami putin blond,cateva planuri de viitor!deocamdata nu ne ramane decat sa trai mai intens decat pana acum cel putin in ceea ce priveste viata care tine de facultate,avem in fata un prag important de trecut,un prag acre ne va decide intr o oarecare viitora profesie.da eu chiar cred k e de folos ce am invatat in facultate chiar daca nu a fost destul....da si mie imi pare rau ca se termina facultatea,dar asta nu cred k ar fi un motiv sa nu ne mai salutam peste ani sau sa nu ne ami vedem al un suc sau eu stiu....sa nu ramanem cel putin ca pana acum....ar fi multe de spus,insa vreau sa stiti k mie imi e drag de voi,coleguti mei,de toti fara excepti...
Crengu a spus…
Eh,poza asta e facuta cand eu nu eram printre voi,stiu ca am vazut-o pe grup alaturi de altele! ;))

Da,se pare ca se termina,am facut-o si pe asta...Eu m-am uitat in urma de multe ori si,vrand-nevrand,a trebuit sa recunosc ceva:mi-a fost bine aici,poate mai bine decat mi-ar fi fost in alta parte (si aici cred ca stii la ce ma refer ;)),dar despre acest bine si intelesurile lui,vom vorbi in alt episod. :))

Imi pare rau ca se termina,imi pare rau ca nu am fost mai uniti,ca ne-am certat aiurea uneori,dar am castigat prieteni noi,cu siguranta avem ce le povesti nepotilor si asta inseamna ca tot acest timp nu a trecut degeaba.;)
Bineinteles ca vreau sa ne revedem cand si cand,sa facem inventarul copiilor peste cativa ani :)),sa ne laudam cu job-urile noastre si cu galanteriile sotilor/sotiilor ;)),dar mai ales cu ceea ce am devenit ca oameni,cred ca asta e de fapt esenta! ;)

Stiu ca suntem jurnalisti si tot punem intrebari ;)),la un moment dat vom fi intrebati si vom afla si raspunsuri,trebuie doar sa avem rabdare si sa fim pe faza! ;)

Pauza publicitara:Banchetul?Cand e banchetul? :D (Asta ca nu pot sa intreb si eu "Halatul?Cat costa halatul?" :)) )
Raluca Marin a spus…
Chiar, când tzopăim la banchet? Sper să organizăm ceva, chiar dacă suntem atât de stresaţi cu licenţa!
Crengu a spus…
Poi sa mai "urlam" de cateva ori la ai nostri colegi,poate aud si ei o data si bine si ne mobilizam!:>

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…