marți, 15 noiembrie 2016

În oglindă

#dinscrierilemele

 - Bunico, tălică te gândești la moarte? Am întrebat-o într-o zi, în timp ce mă fâțâiam ca o umbră după ea, prin bucătăria de vară. Zeama de găină scotea aburi pe plită.
 - Da’ ce-ți veni, Miruță? Nu mai bine cureți tu morcovu’ ăsta? Na cuțitu’!
Am luat morcovul, am luat cuțitul și m-am dus în colțul gheretei, unde, sub mătura din paie, era dosit gunoiul. M-am aplecat și am început să râcâi așchiile subțiri, portocalii, jos, pe ciment.
- De ce murim, mămăiță? Insistai eu.
- Fă, mamaie, tu vezi-ți de degete să rămână-ntregi! Moartea... las-o-n plata Domnului!

Mâinile ei mărunțeau ca un bucătar cu experiență solzii de ceapă, scoțând un sunet ce semăna cu toaca de la Mânăstirea Robaia, în zilele de sărbătoare.

- Moartea, Miruțo, e mai ușoară decât viața. Moartea nu te pune să faci de mâncare atunci când n-ai de niciunele, moartea nu te bate cu lemnul, ca un bărbat abțiguit. Moartea nici măcar nu te cicălește.
- Mămăiță, tălică-mi spui că moartea e mai bună decât viața, atunci noi de ce mai trăim pe lume?
- Ehei, Miruță! Gata, îl curățași? Dă-mi-l să-l toc cu ceapa!

Mi-a luat morcovul din mână și a început să-l felieze, după ce l-a despicat pe din două. Șorțul prăzuliu i se hâțâna pe rochia înflorată, cumpărată acum treizeci de ani de la un magazin din Lupeni.

- Cum de ce trăim? Ca să murim! Nu te-a învățat la Religie? Adevărata viață începe după moarte. Aici, fiecare trebuie să ne pregătim pentru ea. Aici, ne botezăm, ținem post, facem fapte bune, mergem la biserică și dincolo o ducem mult și bine, în sânul lui Avram! Amin!

S-a închinat de trei ori, cu mâna dreaptă, în care ținea cuțitul. Eu o priveam și o asemănam unei icoane. Părul șaten împletit într-o coadă lungă, ce-i ajungea până la noadă, fusese încolăcit într-un coc în vârful capului. Și acum asemăn acea împletitură cu aura sfinților de pe pereții de la Răsărit.

- Mamaie, tu de ce nu ai fire albe ca bunica Lenuței?
- Că eu am trăit jumătate din viață la oraș. D-aia!
- Păi și? Ce legătură are?
- Eu nu am avut atât de multe pe cap. Am stat acasă, în timp ce bunicul tău, Dumnezeu să-l ierte!, muncea în mină. Eu aveam grijă ca el, taică-to și unchi-to să fie curați, spălați, să aibă mâncare caldă pe masă. Eu n-am muncit să mă spetesc. Iar când ne-am mutat aici, la țară, mi-am văzut de ale mele: am gătit în fiecare zi, am cârpit bluze și pantaloni, am lucrat ciorapi la cinci andrele, cum mă știi. Am trăit, cât de cât, în liniște. Iar liniștea nu-ți albește părul.
- Mămăiță, ai rămas frumoasă! Uite, eu când o să fiu bătrână, vreau să fiu la fel ca tine!
- Ai de abia 10 ani, Miruță! Nu te mai gândi la bătrânețe! Ia, curăță și cartoful ăsta!

Urmez același traseu ca mai devreme, în timp ce ea răstoarnă zarzavatul în ciorbă. Îmi place s-o privesc când curăță tocătorul cu lama cuțitului, în jocul aburilor, ca să se asigure că nu mai rămâne nici pic de legumă lipită de lemn. În bucătărie se revarsă instantaneu o aromă dulceagă de ceapă și morcov opărite, ce-mi intră-n nări și acum, la treizeci de ani distanță.

Mă uit în oglindă. N-am niciun fir de păr alb, deși prietena mea, Vera, se vopsește de două ori pe lună ca să-și ascundă perii cărunți. Și e mai mică decât mine cu cinci ani. N-am nici riduri, poate niște linii foarte fine, în colțurile ochilor. De la râs. Râd mult. Câteodată și plâng, dar nu se pune, pentru că plâng de fericire. Așa m-a învățat bunica: să-i râd în față vieții, ca s-o intimidez și să mă știe de stăpân.