Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

În oglindă

#dinscrierilemele

 - Bunico, tălică te gândești la moarte? Am întrebat-o într-o zi, în timp ce mă fâțâiam ca o umbră după ea, prin bucătăria de vară. Zeama de găină scotea aburi pe plită.
 - Da’ ce-ți veni, Miruță? Nu mai bine cureți tu morcovu’ ăsta? Na cuțitu’!
Am luat morcovul, am luat cuțitul și m-am dus în colțul gheretei, unde, sub mătura din paie, era dosit gunoiul. M-am aplecat și am început să râcâi așchiile subțiri, portocalii, jos, pe ciment.
- De ce murim, mămăiță? Insistai eu.
- Fă, mamaie, tu vezi-ți de degete să rămână-ntregi! Moartea... las-o-n plata Domnului!

Mâinile ei mărunțeau ca un bucătar cu experiență solzii de ceapă, scoțând un sunet ce semăna cu toaca de la Mânăstirea Robaia, în zilele de sărbătoare.

- Moartea, Miruțo, e mai ușoară decât viața. Moartea nu te pune să faci de mâncare atunci când n-ai de niciunele, moartea nu te bate cu lemnul, ca un bărbat abțiguit. Moartea nici măcar nu te cicălește.
- Mămăiță, tălică-mi spui că moartea e mai bună decât viața, atunci noi de ce mai trăim pe lume?
- Ehei, Miruță! Gata, îl curățași? Dă-mi-l să-l toc cu ceapa!

Mi-a luat morcovul din mână și a început să-l felieze, după ce l-a despicat pe din două. Șorțul prăzuliu i se hâțâna pe rochia înflorată, cumpărată acum treizeci de ani de la un magazin din Lupeni.

- Cum de ce trăim? Ca să murim! Nu te-a învățat la Religie? Adevărata viață începe după moarte. Aici, fiecare trebuie să ne pregătim pentru ea. Aici, ne botezăm, ținem post, facem fapte bune, mergem la biserică și dincolo o ducem mult și bine, în sânul lui Avram! Amin!

S-a închinat de trei ori, cu mâna dreaptă, în care ținea cuțitul. Eu o priveam și o asemănam unei icoane. Părul șaten împletit într-o coadă lungă, ce-i ajungea până la noadă, fusese încolăcit într-un coc în vârful capului. Și acum asemăn acea împletitură cu aura sfinților de pe pereții de la Răsărit.

- Mamaie, tu de ce nu ai fire albe ca bunica Lenuței?
- Că eu am trăit jumătate din viață la oraș. D-aia!
- Păi și? Ce legătură are?
- Eu nu am avut atât de multe pe cap. Am stat acasă, în timp ce bunicul tău, Dumnezeu să-l ierte!, muncea în mină. Eu aveam grijă ca el, taică-to și unchi-to să fie curați, spălați, să aibă mâncare caldă pe masă. Eu n-am muncit să mă spetesc. Iar când ne-am mutat aici, la țară, mi-am văzut de ale mele: am gătit în fiecare zi, am cârpit bluze și pantaloni, am lucrat ciorapi la cinci andrele, cum mă știi. Am trăit, cât de cât, în liniște. Iar liniștea nu-ți albește părul.
- Mămăiță, ai rămas frumoasă! Uite, eu când o să fiu bătrână, vreau să fiu la fel ca tine!
- Ai de abia 10 ani, Miruță! Nu te mai gândi la bătrânețe! Ia, curăță și cartoful ăsta!

Urmez același traseu ca mai devreme, în timp ce ea răstoarnă zarzavatul în ciorbă. Îmi place s-o privesc când curăță tocătorul cu lama cuțitului, în jocul aburilor, ca să se asigure că nu mai rămâne nici pic de legumă lipită de lemn. În bucătărie se revarsă instantaneu o aromă dulceagă de ceapă și morcov opărite, ce-mi intră-n nări și acum, la treizeci de ani distanță.

Mă uit în oglindă. N-am niciun fir de păr alb, deși prietena mea, Vera, se vopsește de două ori pe lună ca să-și ascundă perii cărunți. Și e mai mică decât mine cu cinci ani. N-am nici riduri, poate niște linii foarte fine, în colțurile ochilor. De la râs. Râd mult. Câteodată și plâng, dar nu se pune, pentru că plâng de fericire. Așa m-a învățat bunica: să-i râd în față vieții, ca s-o intimidez și să mă știe de stăpân.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…