Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 

    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 

    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama mea, cu părul roșcat, prins în coadă și cu o expresie de resemnare înghețată pe chipul palid, l-a avertizat pe Victoraș să nu-l supere pe domnul.
- Victoraș te cheamă? Ce nume frumos! Eu sunt Nelu Mihalcea. Aruncă-le-ntr-o parte, lor le place să-și cheme familia și prietenii să mănânce împreună. Nu-s ca oamenii.
    În altă zi, în același loc, privea cerul. Eu mă postasem pe o bancă, în spatele lui, și mă pregăteam să scot din geantă „Bătrânul și marea”, când îl văd că se apropie, nesigur și încet, cu un trandafir roșu la pălărie. Am înlemnit!


- Mă iertați, domnișoară! Astăzi e 11 octombrie... La mulți ani!, zice și-și dă jos floarea de pe postavul pălăriei.
- Mulțumesc, dar nu e ziua mea!
    El nu se lasă intimidat. Îmi întinde mâna dreaptă, ce-i tremura pe sub geacă. Petalele de catifea roșie ale trandafirului mă priveau trufașe din căușul palmei zbârcite.
- Azi ar fi fost ziua ei! A soției! Mă iertați!...

     Lacrimile îi curg ca unui copil, umplând brazdele adânci și veștede de pe chip Nu mă pricep să șterg lacrimi, dar știu să ascult. Așa că-l invit să-mi vorbească despre ea.

-    O chema Orița. A murit acum șapte ani, după un accident vascular (începe el destăinuirea). Am trăit împreună ca-n raiul Domnului. Nu a existat femeie mai frumoasă și mai bună decât ea. Mi-a fost alături necondiționat, iar când am pierdut-o, am blestemat moartea că nu m-a luat și pe mine. Știți, domnișoară, după o anumită vârstă, aștepți moartea după fiecare colț, dar eu și Orița am nădăjduit că o să sfârșim împreună! Ne imaginam, seara, când ne puneam în pat, că vom muri în același timp, striviți într-un accident rutier. Știu că vi se va părea ciudat și poate ne veți acuza de grandomanie, dar stabiliserăm chiar cum și când se va întâmpla. Planul era ca atunci când sănătatea ne va șubrezi pe unul dintre noi într-atât de mult încât să nu-și mai dorească să continue, ne-am fi pus hainele bune, ne-am fi dat cu apă de colonie, ne-am fi urcat în mașină, spre casa de la țară, și, după ce am fi aprins o lumânare la biserica unde mergeam des în ultimul timp, am fi intrat într-una dintre plutele de pe marginea șoselei județene, cu pedala de accelerație forțată la maxim. Mână în mână, gând la gând. Împreună până la moarte și dincolo de ea. Dar soarta a fost mai șireată decât noi. Vedeți dumneavoastră, când eram împreună cu Orița ne credeam de neînvins. Așa a fost de când am întâlnit-o. Planurile noastre, zămislite la lumina veiozei de pe noptieră, în căldura din patul conjugal, dădeau întotdeauna roade: „Neluțu, de mâine trebuie să punem murăturile”. Și asta făceam. Ea așeza varza, gogonelele, morcovii, conopida și sfecla roșie în borcane, iar eu le aruncam câte un pumn de sare și altul de boabe de muștar înainte să le umplu cu apă. În altă zi, tot conform schiței de cu seară, îi curățam jardinierele de pe balcon, ca mai apoi ea să-și mute-n ele begoniile și gloxiniile. Când venea Săptămâna Mare, iar ne vorbeam cum să cărăm covorul din sufragerie în spatele blocului și să-l spânzurăm de bătătorul de fier. Domniță, atunci când n-ai copii, trebuie să-ți ții mintea ocupată, mai ales la bătrânețe. Noi ne-o antrenam cu planuri și conversații pe diverse teme. Uneori, era de ajuns să prindem din zbor, la cafea, o idee de la televizor, ca mai apoi s-o ducem unde doream noi sau s-o ancorăm de amintirile noastre. „Știați că puii de rândunică mănâncă de 400 de ori pe zi?” - vedeam pe ecranul televizorului. De aici, Orița își amintea cum, în copilărie, rămânea cu gâtul înțepenit de atâta contemplat la cuibul ca un buzunar de pământ lipit de streașina casei. Se plictisea numărând plecările și sosirile rândunicii în buza cuibului. Și-mi povestea apoi cu duioșie cum punea scara să atingă puii, cum le vedea în fiecare zi ciocurile căscate și guralive sau cum urmărea, vara, de la fereastră, primele fluturări de aripi fragede. Dar nu vreau să vă plictisesc cu memoriile mele...

Nu mă plictisea. Dar parcă simțeam izul de naftalină ce însoțea aceste istorisiri înflăcărate. Nu am suportat niciodată naftalina. Nici gecile vechi de piele. Dar, curios lucru, pe acest Nelu Mihalcea îl toleram fără tăgadă. Îmi plăcea cum vorbește. Îmi plăceau ochii lui senini ca râul scaldelor mele din copilăria petrecută la bunici. 

-    Ca să nu mă mai lungesc atâta... în fiecare an, de ziua Oriței, în loc să-i duc flori la cimitir, prefer să-i dăruiesc unei domnișoare un trandafir, așa cum i-am oferit și ei, acum mai bine de 50 de ani, la prima noastră întâlnire amoroasă, din fața cofetăriei Garofița. 

    Iau trandafirul și mi-l așez după ureche. Bătrânul își șterge lacrimile întinzându-le pe mâneca gecii. Chipul blajin își recapătă seninătatea sub ochii mei și nu pot să nu observ cu câtă ușurință trece Nelu Mihalcea de la plâns la zâmbet! Poate că așa a reușit să rămână în viață, mă gândesc. Își înclină capul, nu înainte de a-și scoate pălăria.
-    Sănătate, domnișoară! Și dacă-mi permiteți un sfat... Sunteți tânără, nu mai stați atâta cu ochii-n cărți! Trăiți-vă viața, mergeți la cinema, la cofetărie, căutați compania băieților! La revedere!

Își târșâie pantofii pe ciment și, în timp ce se întoarce, își fixează pălăria înapoi pe cap. Nu mai știu când am plâns ultima oară, posibil prin liceu, dar simt cum mă încearcă o moleșeală ce dă să mi se scurgă pe la colțurile ochilor. Vorbele bătrânului îmi sfredeliseră creierii ca o picătură chinezească. Sunt ani buni de când caut dragostea și nu o găsesc. Sunt ani buni de când, în locul unei îmbrățișări calde, mă  pricopsesc cu un „Te sun eu”. Am dat numai de bărbați care m-au vrut pentru o noapte și m-au făcut să-mi pierd speranța în dragoste. Să fie ghinion, să fie o vină-mpărțită... n-aș știi să spun, dar trebuie să recunosc că povestea de viață a lui Nelu Mihalcea m-a trezit dintr-o lungă stare de vegetație. Există dragoste în lume! Dragoste adevărată! Pentru Nelu Mihalcea viața își poartă ultimele zbateri de aripi în desișul acestei lumi, dar pentru Miruna Șerban, tânăra în rochie de tricot și geacă de blugi, din fața lui, se reconfigurează un simțământ uitat. Speranță. Nici nu mai știu de când nu am mai simțit asta. Speranță... Îmi mângâi trandafirul de la ureche și zâmbesc. Ar fi cazul să învăț din nou să flirtez cu bărbații ăștia care se perindă prin fața mea. La dracu’ cu Hemingway!

Comentarii

Crengu a spus…
Vor sughita de-acum toate Mirunele! :))
Sa-ti mai spun ca-mi place? Nu-ti mai spun! :P
Raluca Nicula a spus…
�� Mă bucur, Crengu!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…