vineri, 4 noiembrie 2016

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și-ar pune mâinile în șold și ar începe să turuie: „Nu ți-am spus, mă, Toni, de atâtea ori să pui dracu lucrurile la loc atunci când le iei? Ce e cu ceștile astea pe blat, când locul lor e sus, în vitrină? Bă, chiar așa nici farfuria de sos nu ai putut s-o speli după ce ai mâncat? Mai pune și tu mâinile alea slute pe mop, că m-am săturat de tine! Ești un ratat!”.
    Așa vorbea ea. N-o mai ajutau nici Xanaxul, nici ceaiurile de tei. Pur și simplu, sistemul ei nervos era numai nervos. Dar ce e curios e că era nervos doar în prezența mea. Aveam eu ceva care o întărâta și o făcea să arunce cu tot ce nimerea în mine. Odată, m-a pocnit după ceafă cu un ghiveci. Își punea bălării pe balcon în vase de pământ, era luna mai, cred. Eu butonam telecomanda. Ajunsesem la saturație cu programele de știri și căutam un meci de tenis. Rodica vocifera printre ghivece. Am crezut că vorbește cu ele, cum mai făcea ea de obicei. Și tur-tur-tur-tur, îi mergea melița, în timp ce ecranul plat al televizorului din sufragerie pâlpâia violent în căutarea unui meci. Vai, ce televizor! Cumpărat de Ovidiu al nostru când am făcut cu mă-sa 30 de ani de căsătorie. A rezistat eroic un an în casă, până ce vaza de sticlă a Rodicăi, aia în care pusese flori de plastic de la Praktiker, s-a spart fix în capul lui Gâdea de la Antena 3. Ea a fost cel mai înfocat fan al lui Băsescu, chiar dacă ăsta i-a măcelărit pensia. Eu am fost dintotdeauna de stânga. Când m-am însurat, aveam de ales așa: stânga – nevasta, Rodica, o fată de pus la icoană, șatenă, scundacă, proaspătă absolventă de Litere și viitoare profesoară de Română la un colegiu național din oraș - și dreapta – încă vreo câțiva ani de burlăcie, petrecuți, ziua, la Facultatea de Științe din Pitești unde prinsesem un post de preparator universitar, iar seara în restaurante, alături de colegii mei Răducu și Nestor, niște cheflii. Evident că am ales stânga. Doar am fost dintotdeauna de stânga, după cum v-am spus. Dar nu mi-a părut rău. Nici acum nu-mi pare. Așa! Începusem să vă spun cum mi-am luat-o după ceafă. Păi Rodica, departe de a pălăvrăgi cu boziile de pe balcon pe care le muta din pahare în ghivece, se pare că turuia în direcția mea, mai precis îmi cerea să-i umplu două bidoane cu apă. Al dracu tenis! Ia stai că am găsit un reportaj pe National Geografic despre împerecherea la jaguari. Bă, ce docile sunt femelele astea când se împreunează. Stau pe burtă și și-o iau sub coadă. Impasibile. Parcă nici nu simt. Masculul urlă slobozindu-se, iar ea, femeia jaguarului, pare că ar trage un pui de somn. Au! Ce dracu? O durere m-a plesnit în ceafă, iar pe spate și pe umeri îmi curge pământ de flori. Nu apuc să mă dezmeticesc că deja îmi țiuiesc urechile: „Nenorocitule! Nu poți, mă, să te ridici de pe canapea pentru două minute? Jigodie! Brută! O să-ți sparg toate ghivecele în capul ăla sec! Mureai dacă umpleai două bidoane și mi le aduceai? Ești un nimic în casa asta! M-ai auzit? Un nimic ordinar!”. I-aș fi întors un dos de palmă peste clanța aia, dar m-am abținut. Aș fi făcut-o nebună, dar mi-am înghițit și avântul ăsta. M-am scuturat, am luat mătura din debara și am strâns pământul pe făraș. Țăndările le-am luat cu mâna și le-am dus direct la coșul de gunoi de sub chiuvetă. Bă, ce mă mai durea în ceafă! Nu, nu e o expresie! E chiar nasol să te doară în ceafă sau în dos! Să nu mai spuneți niciodată asta de parcă ar fi o durere neimportantă!
    Apa fierbe. Scufund o linguriță cu vârf de cafea în ea și amestec. Mă omor după aroma asta care se revarsă în toată bucătăria. Opresc aragazul, iau ceașca mea albă preferată, o fixez pe farfuriuța ei și torn cafeaua. Azi o beau fără zahăr. De obicei, o prefer cu o jumătate de linguriță de zahăr brun, dar la ultimele analize mi-a ieșit glicemia peste 120, așa că încerc să o răresc cu dulciurile. Apropo de dulciuri, în tinerețe mergeam cu Rodicuța în fiecare duminică la cofetărie să ne luăm câte un „geamantan”. Gata, v-am băgat în ceață! Ce o fi ăla geamantan? Păi asta m-a întrebat și ea prima dată când m-a auzit. I-am povestit că, în copilărie, tata ne aducea acasă tort diplomat de la Cofetăria Magnolia. Eu, asociind diplomatul cu geamantanul, ajunsesem să-i cer mereu tatei să-mi mai cumpere un geamantan, că e tare bun. De când i-am povestit și ei despre asta, a ținut-o una și bună cu geamantanul. Așa era ea în tinerețe. Zglobie și veselă, ca o fetiță de grădiniță. Stau și mă întreb, oare unde a dispărut fata aia de care m-am îndrăgostit? Fata la costum și cu mapa sub braț, cu părul mereu pieptănat și coafat, fata care mă săruta de fiecare dată când ieșea sau intra pe ușă? Acum a rămas casa goală. Aburii cafelei se pierd în mirosul greu de mizerie și îmbâcseală. Rodica, atunci când se trezea, deschidea toate ferestrele. Se făcea un curent de se trânteau ușile, dar în câteva minute, se primenea aerul din apartamentul nostru cu două camere. Eu n-am niciun interes să fac asta. La ce bun? Rodica se comporta în fiecare zi de parcă ar fi așteptat musafiri. Ovidiu, singurul care ne-a mai trecut pragul în ultimul an, venea o dată pe lună și, de fiecare dată, ne suna înainte pe mobil. Dar ea insista să aerisească, să facă paturile, să șteargă praful, să spele veceul, să spele vasele, să scuture, de parcă ar fi venit o armată de reporteri pe la noi, care să scrie despre modul cum se întreține curățenia într-un apartament al unor sexagenari din Pitești.
    Mamă, și făcea Rodica o supă de roșii! De fapt, Rodicuța era o bucătăreasă înnăscută. În fiecare vineri, după muncă, trântea o tavă de brânzoaice de stătea mâța-n coadă. Dar supa ei de roșii era demențială. Avea o rețetă de la bunică-sa, cu tăieței făcuți în casă. Eu, de două săptămâni, de când a plecat ea, n-am mai pus în gură mâncare gătită. Dimineața, îmi beau cafeaua și asta e mâncarea mea. La prânz, îmi fac un sendviș cu salam, cașcaval și o felie de salată. Uneori, când am, mai beau lângă și un pahar cu sana. Apoi, seara, dacă mai simt nevoia, mănânc, dacă nu, nu. Spre exemplu aseară mi-am făcut un sos. Am prăjit o ceapă, am pus patru linguri de bulion, am amestecat și gata. L-am mâncat îndesând pâine în el. Cred că a fost pentru ultima oară când am pus gura pe așa ceva. Toată noaptea am avut arsuri de la stomac. Mă gândesc serios să nu mai mănânc nimic seara. Și așa mai am de dat jos vreo cinci kilograme ca să am o greutate normală pentru vârsta și înălțimea mea.
    Mă așez pe canapea, îmi pun ceașca de cafea pe măsuța de sticlă. Ptiu! Cum am putut să uit? Romul! Mă ridic, iau sticla din dulapul cu băuturi. Captain Morgan Original, de 0,7 litri. Ieri l-am cumpărat și am băut doar jumătate. Al dracu de scump pentru un pensionar ca mine, aproape 60 de lei, dar al dracu de bun! Îmi iau un pahar mic, îl umplu și-l așez pe măsuță, lângă cafea. Da, cred că am omis să vă spun. Romul e pasiunea mea. Știți secțiunea aia de Pasiuni sau Hobby-uri dintr-un Curriculum Vitae? Eu, dacă aș fi tânăr și mi-aș căuta un loc de muncă, aș completa-o cu „Rom”. Da, aș fi sincer. Nu știți că nu e bine să minți într-un CV? Eu nici pe Rodica n-am mințit-o. I-am spus de la început, încă de când o sărutam cu foc în parcul de lângă liceul Bălcescu, că are buzele mai bune decât romul. Ea m-a luat în râs: „Ce comparație găsiși și tu! Nu puteai spune că am buzele mai dulci decât dulceața de trandafiri?” „La dracu cu dulceața de trandafiri! Aia mă leșină! Romul are cel mai rafinat gust din lume, fato!”, i-am spus. Ea a râs, cum făcea de obicei atunci când nu era de acord cu mine. Atunci râdea, în ultimii ani mă înghiontea sau ridica vocea. Vocea! Să vă vorbesc un pic despre vocea ei, în timp ce iau prima înghițitură de rom pe ziua de azi. Ah! Cum îmi învăluie gura și cum se duce în jos pe topogan! În tinerețe, vocea Rodicăi era opusul romului: dulce, dezmierdătoare, supusă. În ultimul timp, însă, pe cuvânt că registrul ei vocal împrumuta din rigoarea băuturii mele preferate, din maturitatea și din neînduplecarea acesteia. Sorb și din cafea! Ce bine se combină gusturile pe limbă! Până acum trei ani, obișnuiam să trag și din trabuc, dar de când m-a avertizat pneumologul că un trabuc egal un pachet de țigări fumate deodată, am început să le răresc. M-a convins, nenorocitul, arătându-mi clișeul cu plămânii mei: ciuruiți. „Dacă mai fumezi, mori!” , a ținut să facă pe profetul. Dacă e s-o luăm așa, și dacă mănânc, mor, și dacă respir, mor. Toți murim, ce dracu! Dar parcă ar fi mai bine să murim mai târziu! Sunt și un pic ipohondru. Îmi fac analize regulat, merg la controale, dar beau de sting și-am fumat pe rupte, de la Carpați, în tinerețe, până la Viceroy, L&M și Kent. Cine să mă mai înțeleagă? Nici Rodica n-a mai putut! 

    Ia să-mi mai pun un pahar, că n-o fi foc! Nu pot să termin cafeaua dacă paharul de rom e gol. Doamne, ce mai otătăia nevastă-mea când mă vedea în halat și cu paharul în mână! „Ho, nebuno, că e halatul ăla de mi l-ai luat de ziua mea acum cinci ani!”, aș fi putut să-i spun. Dar ea, săraca, ar fi trecut cu vederea halatul gri, din frotir, pe care de abia mă înduram să i-l dau la spălat de două ori pe an. Era un halat de baie, dar eu preferam să-l port toată ziua, că mă simțeam comod în el. Ea știa că ăsta era moftul meu și, ușor-ușor s-a împăcat cu ideea. Peste paharul care mă însoțea permanent nu a putut trece, însă, niciodată. Iar în privința ăstuia nu aveam cum să o cruț. Căpitanul Morgan e prietenul meu, ia uite-l cum îmi zâmbește de pe etichetă, ținându-și piciorul stâng, încălțat în cizma lui cu toc, maro, proțăpit pe un butoi de stejar. Al dracu jamaican! Ce rom făcuși tu! Nu, că știu și cum l-ai făcut. Ai amestecat melasa, apa, malțul și drojdia în niște cazane, după care le-ai distilat, ai extras alcoolul și l-ai pus la maturat în butoaie de stejar, pentru cel puțin un an. Și așa licoarea s-a făcut aurie, iar tu ai azvârlit în ea arome și plante ca să mă dai pe spate! Ah!
    Până la Căpitanul Morgan am mai încercat și alte tipuri de rom. Romul alb, mai pentru gagici, nu m-a convins prea tare. Cel dark e prea greu pentru stomacul meu, care e în piuneze. Așa că i-am rămas fidel celui auriu. Nu pot să nu vă recunosc faptul că toată viața mea am visat să gust dintr-un rom de vârstă atestată, produs în distilerii mici. Nu am avut ocazia. Și nu numai ocazia, nu am avut buget, ce să mai. Am citit acum câțiva ani în revista Playboy, pe care Rodica dădea s-o arunce când a făcut curat în camera lui fi-meu, că romul Legacy, produs în distileria Agostura din Trinidad este cel mai scump produs vreodată. O sticlă costă în jur de 25.000 de dolari. Aș putea să beau o gură și să mă împușc apoi. Glumesc. Nu am pistol. Hai să zicem că aș mai suporta încă o dată un ghiveci în cap de la Rodica. Rodica! Dacă m-ar vedea ea acum stând așa lăbărțat pe canapea cu telecomanda în mână! Avea alergie la acest tablou. Apărea ca o fantomă în spatele meu, fără să o aud, fără să o simt, și-ncepea să ridice tonul. Odată avea mâinile pline de aluat și nu s-a sfiit să mi le vâre-n gât: „Bețivule, om de nimic!”. Astea erau vorbele ei de alint. Eu îi spuneam Rodicuța, ea dădea din mâini și vocifera. Eu încercam să o pup pe gură, ea mă scuipa. Da, nu ne mai înțelegeam. Ea, prea vulcanică, eu prea calm. Totul s-a rupt între noi când Ovidiu ne-a prezentat-o pe Luana, logodnica lui. Nevastă-mea s-a trezit de la cinci, în ziua aia, să facă salată boeuf, sarmale, cozonac și plăcinte, de parcă venea Crăciunul. Intrase duhul necurat al bucătăriei în ea. Tremura, vorbea singură, se învârtea, îi scăpau lucruri din mână, albușurile îi rămâneau lipite de gălbenușuri. Eu, ca de obicei, îmi turnasem în pahar și încercam să mă fac util. Mi-aduc aminte că am făcut un duș, m-am bărbierit, mi-am pus o pereche de pantaloni de bumbac, verzi, și o maletă deschisă la culoare. L-am dat dracu de halat și n-am mai aprins nici televizorul. A venit Ovidiu, a plecat Ovidiu, iar ea s-a închis în ea. Nu-și putea desprinde gândul de la Luana, nu putea accepta că Ovidiu, la cei 30 de ani ai lui, e gata să se însoare. A venit și nunta, a trecut și nunta. În toate pozele, Rodica mea se forțează să zâmbească. Bucuria ei e una de fațadă. Ea se străduiește, săraca, uite, chiar acum o văd în album! Ar vrea să scoată la suprafață, de dragul fotografiei, o fărâmă de acceptare, dar nu-i iese decât un rânjet crispat. Nu știe ce să-i reproșeze mai tare destinului: că a îmbătrânit-o și i-a mai pus două-trei numere la bluze, că i l-a luat pe Ovidiu de lângă fusta ei, că am ajuns eu să-i fiu singurul companion pe lume... Dar e frumoasă, dă-o-ncolo! Poza asta cu noi patru, în care ea stă lângă Ovidiu și-l ține de braț, îmi aduce aminte de Rodicuța cea veșnic aranjată, suplă și drăgăstoasă. Unde ai plecat, Rodicuța? Cine te-a ucis? Eu? Eu cel care stau lângă nora noastră ca o prințesă și-mi etalez un rânjet sticlos pe sub mustața sură? Ai plecat de mult, Rodicuța, și ai lăsat-o în urma ta pe Rodica. Rodica îngândurata. Rodica nervoasa. Rodica veșnic nemulțumită. Iar acum a plecat și Rodica, iar în urma ei nu a mai rămas nimeni.
    Dau pe gât ultima picătură de cafea și-mi rămâne între dinți și pe limbă zațul aspru. Dau să scuip. Scuip în paharul care s-a golit. Rodica nu mai e aici să mă vadă. Rodica a plecat la țară într-o seară, după ce mi-a golit toate sticlele în chiuvetă. Noroc că nu mai erau decât vreo patru, aproape goale, că încă nu luasem pensia. „Ți-ai bătut joc de mine și de Ovidiu toată viața ta! N-ai știut decât să bagi spirtoase la mațe și să freci un televizor! Am dus tot greul casei! O să-ți explodeze ficatul, nenorocitule! Iar eu nu vreau să mai fiu aici când bolești în pat. Să-ți țină lumânarea Căpitanul tău de căcat!”. Îmi sună mereu în cap ultimele ei vorbe, le-am învățat ca pe prima poezie. „Cățeluș cu părul creț...”. Au aceeași linie melodică în capul meu, fără nicio inflexiune. Vocea aia stridentă cu care Rodica își plângea amarul înainte să dispară s-a atenuat cu timpul și s-a transformat într-o muzică de fundal. E ca și cum aș asculta radioul în surdină. „Bună dimineața, stimați ascultători! Începem programul nostru...”.
    Cred că mă pândește o răceală. Așa pățesc mereu la începutul toamnei. E cazul să-mi beau romul cu lămâie de acum încolo, pentru vreo două săptămâni. Nu-mi place, dar n-am ce face! Rodica, de fiecare dată când mă auzea tușind, încerca să-mi vâre pe sub mustăți Paracetamol și Augmentin. Augmentin, auzi! Fugi, femeie, cu dracul de lângă mine. Nu bag eu antibiotice! Mai demult, a reușit să mă păcălească, vulpița! A chemat-o pe vecina de la trei să-mi facă injecții cu Ampicilină și Gentamicină din opt în opt ore că tușeam și aveam febră. O săptămână n-am pus gura pe băutură! Sunt conștient, și am fost și atunci, că nevastă-mea n-a făcut asta dintr-o grijă exagerată pentru sănătatea mea. Voia, pur și simplu, să vadă cum mai arăt treaz și, trebuie să recunosc, și ea a fost alta în perioada aia. Se așeza lângă mine în pat, îmi făcea frecții cu carmol, îmi schimba compresele, îmi punea șosete cu oțet. Era tot timpul zâmbitoare. Jur că i-a părut rău în ziua când a remarcat că mă întremasem!
    E ora 5 și 20. Măi să fie! A stat ceasul! Nici ăsta nu mă mai suportă. Trebuie să cobor să cumpăr o baterie. O avea la magazinul din stație? Rodica de unde cumpăra oare? Eu i-am spus să nu arunce ceasul ăla vechi de masă. Dar ea nu și nu! Îl agață în perete pe ăsta primit de la Ovidiu! Niște prostii! În ziua de azi se fac lucruri de mântuială, dispensabile, ca să cumperi piese sau să le înlocuiești cu totul. Nu mai are nimeni interesul să facă un ceas fără moarte, ca pe vremea lu Ceaușescu. Nici eu nu prea mai am baterii. M-am trezit de o oră și deja mă simt obosit. Ia să mă întind pe canapea și să pun plapuma pe mine. Aud cum țârâie ploaia pe vișinul de lângă fereastră. Mă dor oasele, dar asta nu mai e o noutate. De fiecare dată când plouă, corpul nu mă mai ascultă. Mă înțeapă inima, genunchii îmi pocnesc. Simt că dacă închid ochii adorm imediat. De ce n-aș adormi? Televizorul e dat pe mut. Cântă o fetișcană cu părul creț la Răzvan și Dani. Mă gândesc: ce ar fi să apară pe ușă, acum, Rodica? Mă ia cu frisoane. Îmi simt tălpile reci. Dacă ar veni Rodica? Ce ne-am spune? Poate că nici nu m-ar băga în seamă. S-ar comporta ca o menajeră mută. Ar deschide ferestrele din toată casa, ar scutura husa de pe fotoliu, ar șterge praful de pe mobilă cu cârpa ei albastră, umedă, după care ar trânti ușa și s-ar duce în bucătărie să pună de-o ciorbă. 
   Am încuiat ușa doar sus. Nu am pus ivărul. Dacă ar vrea cineva să intre, nu ar trebui decât să învârtă cheia de două ori.


4 comentarii:

Crengu spunea...

Cam asa https://www.youtube.com/watch?v=x79jNoOEUn8

Bun text, cum banuiam, de altfel! M-ai surprins putin cu niste expresii mai altfel decat stiam eu ca folosesti, dar fara ele s-ar fi dus tot farmecul.

Pana la urma s-a intors Rodisa sau n-a aflat cat e de regretata? :-D

Raluca Nicula spunea...

Mulțumesc, Crengu! Nu știu ce a mai făcut Rodica, dar ne putem imagina fiecare un final :)

EmaPirciu spunea...

Imi place mult atmosfera. Saraca Rodica, va sughita des in urmatoarea perioada.

Raluca Nicula spunea...

Rodica mea nu e aşa un subiect important, Ema! O eclipsează alegerile din SUA. 😀