Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Crimă cu premeditare, despre asta e vorba!


Am asistat, zilele acestea, la un scandal fără precedent, în care ni se dovedește încă o dată că trăim în Țara lui Papură-vodă. Dezinfectanți diluați și de câte 2500 de ori, tăinuire, complicitate... în trei cuvinte: CRIMĂ CU PREMEDITARE. După ce s-a demonstrat clar că unitățile sanitare sunt dezinfectate cu apă de ploaie, acum, bulgărele de zăpadă ce se prăvălește cuprinde și subiectul (deja) sensibil și tabu al medicamentelor. Medicii au început să vorbească și să recunoască faptul că unele pastile sau antibiotice nu ar fi nici ele mai breze: "Medicamentele generice cu care ne tratăm au zero eficacitate", declară doctorul Cătălin Cîrstoveanu, șeful secției Terapie intensivă nou-născuți de la Marie Curie, într-un interviu pentru Republica.
 
Încă de la primele rezultate care au confirmat că ancheta coordonată de Tolontan nu s-a înșelat, mi-am dorit ca efortul jurnaliștilor să fie răsplătit cu niște efecte pe măsură și să cadă niște capete. Nu numai jurnaliștii merită asta, ci și noi, masa de oameni care, fie direct, fie indirect, avem contact cu spitalele destul de des. Vrem să fim în siguranță când pășim într-un spital, nu să mergem cu inima strânsă la gândul că o să plecăm acasă cu alte boli, mai păcătoase decât cele cu care ne prezentăm la camera de gardă.
 
Dar, cu toate acestea, nu pot să nu constat că diluția e o problemă generală a întregii societăți românești, nu numai a acestei industrii care devorează vii și morți pentru un profit murdar sau plin de sânge. În țară, toate sunt diluate de 2500 de ori: bunul simț, respectul, remunerația, însuși traiul. Am fost spălați pe creier să luăm de bun ce ni se oferă, fără a cerceta, să credem că statul ne vrea binele, când el, de fapt, ne vrea bolnavi sau morți. Ne-au murit copii, și nu ni s-au dat răspunsuri. Ne-au murit părinți pentru că li s-au administrat medicamente expirate sau contrafăcute.
 
În loc să ne simțim în siguranță, descoperim că suntem mințiți și jecmăniți de diverși dubioși care se dau mari apărători ai bunei-cuviințe, fie ei directori, doctori, miniștri, președinți. Totul e o conspirație perfidă în interesul banului, o nebunie ce capătă amploare sub privirile însetate de putere ale ochiului dracului!
 

Comentarii

Crengu a spus…
Si uite asa cresc dubiile si se inmultesc intrebarile. Primul meu gand, dupa ce am citit ce.ai scris, s.a dus catre vaccinuri, si nu intr.un sens pozitiv.
Raluca Nicula a spus…
O să ajungem să credem în fel si fel de conspirații, să fim paranoici şi ipohondri. Spre asta te împinge sistemul ăsta medical care nu se mai face bine în veci! Cât despre vaccinuri, da, putem specula... însă niciodată nu vom şti cu adevărat cât bine fac şi cât rău. Totul e o loterie!
Crengu a spus…
Mai, mai, ce de schimbari pe aici. Imi place! Foarte faina poza de la profil, tu mereu ai grija de tine si schimbi cate ceva!
Raluca Nicula a spus…
Mulțumesc, Crengu!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…