Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Stiloul, bibelou de porțelan...


Eu și fata mea scriem. Eu mângâi tastele, iar ea descoperă plăcerea nevinovată de a dansa creionul pe hârtie. Nici nu mai țin minte când am scris de mână ultima dată. Cred că era vreo listă de cumpărături, asta până să descopăr că pot să o așez și pe aia foarte ușor în telefon. E mai la îndemână așa, cum îmi aduc aminte că-mi mai trebuie ceva, pac! tastez și gata. 
Treaba asta mă face să mă întreb... Oare copiii noștri vor mai scrie de mână? Observ acum că și la școală se iau notițe pe tablete și laptopuri, ceea ce, evident, nu e un lucru rău. Și la ce ne mai trebuie să scriem pe hârtie, când putem foarte bine să salvăm copacii? (nu de alta, dar trebuie să mănânce și mafioții o pâine).
Ei bine, nu știu la voi cum a fost, dar pentru mine, să scriu cu stiloul a reprezentat unul dintre cele mai frumoase activități din viața de școlar. Încă mai simt mirosul de cerneală din caietele mele, încă mai văd petele care mă făceau să rup pagina și să o iau de la capăt, chiar dacă tema era aproape terminată. Mi-e dor de stilourile mele chinezești pe care le primeam în fiecare an de la Moș Crăciun și le păstram cu sfințenie în cutiuța lor, la fel de atentă și grijulie, precum era mama cu bibelourile ei din vitrină.
Dar totul a devenit dintr-o dată mai interesant (prin clasa a doua, cred), când am descoperit cerneala roșie. Atunci aveam ocazia să fiu și elevă, și profesoară, adică făceam tema pe un caiet pentru acasă și strecuram intenționat câteva greșeli pe care să le taxez apoi cu roșu și să pun o notă (mică, de cele mai multe ori). Chiar, ce or zice psihiatrii despre asta? Mai am scăpare?
Da,  sunt multe de scris despre scris. Pentru mine a fost o terapie, o plăcere, un companion, o sursă de satisfacții profesionale. Acum, că am depănat amintiri despre stilouri, îmi dau seama că nu mai am niciunul în casă, în schimb am pixuri (uzate, fără capac, fără arcuri - deh, pot ține și loc de sticksuri pentru bebeluși), dar cei care sunt pasionați știu că nu există comparație între ele.

 Tu când ai scris ultima dată de mână?

Comentarii

Aimée a spus…
Spre asta se tinde, din pacate, spre a nu mai scrie de mana. Si nu doar ca e trist, dar e un mare pas spre a ne prosti copiii, pentru ca scrisul de mana dezvolta niste parti din creieras, laptopul, tableta, tv-ul nu fac decat sa le strice... Virgiliu Gheorghe spune intr-una din cartile sale ca geniu informatician nu ajunge copilul care stie sa porneasca si sa foloseasca un calculator, ci acela care sta cu creionul in mana (evident, calculand). Un singur om am mai vazut sa foloseasca stiloul in vremurile noastre, doctorul cu care am nascut-o pe Miriam, un om, bineinteles, special. :)
EmaPirciu a spus…
Listele de cumparaturi sunt sfinte: hartie si creion. Am bucataria plina de creioane si hartia lipita pe frigider. E ritualul meu preferat. Uit lista acasa, bineinteles, dar sa scrii lista de cumparaturi e de nepretuit :) Cu stiloul nu mai scriu de ceva vreme, dar folosesc pixuri din alea cu cerneala care se sterge (gen Pilot). Florin a folosit stiloul tot timpul in clasa I. Anul trecut a scris doar cu creionul, asta e regula invatatoarei cu care face italiana. La sfarsitul anului le-a dat voie sa foloseasca pixul tip Pilot cu cerneala neagra. De multe ori, cel putin la inceput, ii punea sa-si scrie numele, doar sa exerseze. Nu se pierde obiceiul, cel putin nu unde invata Florin. Sora mea isi pune copiii la scoala sa foloseasca stiloul chiar si in clasa a patra, pentru ca ajuta la formarea unui scris frumos. Poate sunt si scoli din astea ale viitorului, dar noi nu am avut ghinionul sa le gasim.
Raluca Nicula a spus…
Crengu, cat despre scrisul de placere, parca e mai interesant pe laptop (cel putin pentru mine). Eu nu mai pot sa scriu mai mult de 200-300 de semne de mana, parca imi oboseste mana, ma plictisesc, nu stiu, m-am invatat cu tastele...
Ema, vazusem eu de curand un reportaj la tv cu elevi d-astia "digitali", dar cred ca erau ceva scoli de fitze. Ma bucur ca inca se mai respecta formarea unui scris frumos in zilele noastre. Din pacate, nu prea ne mai foloseste dupa ce terminam scoala.
O femeie a spus…
educatia se face de acasa. Scoala da putina instruire, dar bazele tot de acasa vin.
Noi scriem acasa de mana: liste de cumparaturi, meniu, liste de task-uri, lista de bagaje pentru concediu, planul pt gradina, lista de invitati pt aniversare, liste cu cadouri: ce/la cine fac etc etc etc . Copilul ma copie.

Postări populare de pe acest blog

Ce părere aveţi?

Vă spun doar atât: face parte dintr-un proiect măreţ la care ţin foarte mult, deci, am nevoie de reacţii! "Acelaşi parc tivit de arţari i se arăta şi acum la fel de trist. Vrăbiile săgetau văzduhul atât de alert şi precipitat, încât i se părea că sunt nişte puncte pictate furios şi rapid de un artist cuprins de febra creaţiei. Nu se mai mişca. Încerca să simtă tot, să prindă acele momente tăiate şi răsuflate într-un cotlon fraged al minţii şi să le păstreze acolo ca într-o puşculiţă. Ori de câte ori îi mai apărea în cadru câte o faţă sau chiar câte o bancă de lemn, care sta ţeapănă şi inertă în aşteptarea unui trup cald, se oprea. Îşi fremăta întreaga faţă, scoţându-şi nevralgic ochii din orbite. Un nou fragment prindea contur şi nu trebuia să dea greş pentru nimic în lume. Scrâşnea din dinţi de parcă ar fi vrut să şi-i spargă şi, în acelaşi timp, cu un efort familiar, îşi dilata nările groase şi vinete. După câteva momente, istovit de atâta schimonoseală, părea că se dă bătut. D...

Câinii latră, ursul merge

Dacă ar fi să caracterizez cumva presa din Argeș, nu aș face-o prin prisma produselor media, ci prin prisma oamenilor care lucrează în această branșă. De mai bine de un an, am tot mers cu ei la conferințe, i-am citit, am interacționat. Când s-a deschis Argeș TV au dat buzna majoritatea cu cv-uri. Cum au venit, așa au plecat, iar apoi ce să facă și ei, ca niște câini cu cozile între picioare ce erau? S-au apucat să arunce cu tot ce puteau înspre tânărul colectiv care se formase: habar n-au cu ce se mănâncă presa (de parcă ei, lucrători la Washington Post de Pitești, aveau), sunt "pipițe și pițiponci", sunt "lingăii" lui Penescu, sunt pierduți. Acuze care ies de obicei din gura oamenilor frustrați. Ceea ce nu știu acești atotștiutori și atotcalomniatori este că la Argeș TV chiar s-a muncit și se muncește în continuare. Acei tineri, veniți majoritatea de pe băncile facultății, s-au format aici, și-au văzut lungul nasului și nu au deranjat pe nimeni (dintre colegi). Eu,...

Hai să facem un club al bloggerilor!

Am văzut mai demult un film cu un club de carte în memoria scriitoarei Jane Austen (ştiţi voi, Mândrie şi Prejudecată). Membrii se întâlneau săptămânal (parcă!) şi aveau ca temă să citească o carte scrisă de Austen şi să povestească apoi ce le-a plăcut, ce i-a marcat, în fine să facă un fel de recenzie personalizată a cărţii respective. Pe moment m-a încântat şi pe mine această idee, chiar îmi spuneam: cât de mişto e să întâlneşti câteva persoane cu care să împărtăşeşti pasiunea cititului. Am abandonat ideea la fel de simplu pe cum am întâlnit-o, fiind convinsă că în vecii vecilor n-aş avea cu cine să pun în practică aşa ceva. Şi totuşi. Astăzi am primit un mesaj pe twitter de la colega Ema (aşa suntem noi fete emancipate şi, deşi avem ocazia să vorbim face2face, folosim şi acest mijloc de comunicare) în care spunea cam aşa: "poate reusim sa facem si nou un fel de club de carteb(bookclub), ca tot mi-a venit pofta de citit :) Te gandesti si imi zici". Aşa că, dacă printre vo...