Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Oameni şi animale

Cândva eram altfel. Cu ochii deschişi visam că lumea e bună şi că totul e aşa cum pare. Cu timpul (slavă Domnului!), am învăţat că oamenii sunt animaţi de interese meschine, dornici cu orice preţ de afirmare. În jungla care mi se descoperea, vedeam cum leii înşfacă bietele gazele, iar ulii, la rândul lor, ciopârţesc leşurile cu o poftă teribilă.
Peisajul sinistru, în care mă alegeam de cele mai multe ori cu muşcături puternice, m-a schimbat. M-a făcut să evit şacalii şi vulpile, şi toate celelalte animale de pradă.
Acum le tratez pe toate cu spatele, nu mă pot preface că le suport putoarea parşivă. Bietele animale, în idioţenia lor, nu ştiu că a mai rămas decât un singur loc de care să mă muşte. THEY CALL IT "ASS"...

Comentarii

ciordache a spus…
sa inteleg ca ai avut o zi proasta?
ciordache a spus…
sau e una din acele zile..
Raluca Nicula a spus…
1. N-am avut o zi proasta, din contra una foarte reusita!
2. Nu sunt intr-una din acele zile
3. alte intrebari? :D
Loredana a spus…
Te inteleg perfect dar nu o pot numi decat o trezire la realitate..Din pacate traim intr-o lume in care sunt oameni ce ar fi in stare sa-si calce in picioare propriul parinte doar pentru o reusita..Si atunci stai sa te intrebi..sunt oameni?..Iar daca ii numesti animale at jignesti animalele pt ca ele au fost lasate pe pamant pt a-si trai viata dupa regulile ei fara drept de comentariu sau abatere..Si in cazul asta..oamenilor de genul celor din articolul tau..le-as pune o eticheta clara..umbre ale pamantului ce merita sterse asemeni unei urme de creion stearsa de o radiera! Concluzia..e mare lucru sa fi om in ziua de astazi!
ciordache a spus…
@raluca: mai ma intrebari, dar vor venii pe parcurs :P
ciordache a spus…
@loredana: esti cam dura cu semenii tai si la asta ma refer: "..le-as pune o eticheta clara..umbre ale pamantului ce merita sterse asemeni unei urme de creion stearsa de o radiera". Ideea e ca trebuie intelesi de fapt fiecare persoana trebuie inteleasa in felul ei' tu esti pregatita sa-ncerci sa-i intelegi?!
Loredana a spus…
Dura cu semenii mei? M-ai facut sa zambesc..viata iti ofera in fiecare zi ceva de invatat! Daca reusesti sa le pricepi pe toate ..vei acumula suficient incat sa-ti dai seama ca incercarea de a-i intelege pe toti nu e altceva decat o pierdere de timp! Intelege pe cine merita inteles...iar pe ceilalti lasa-i in plata Domnului!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…