D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Astăzi am vizitat un azil de bătrâni (denumit, mai nou, Centru de îngrijire şi asistenţă). M-a întâmpinat mirosul greu din încăperi, o asociere de bătrâneţe, nesiguranţă şi impas, o melodie tragică de ale cărei acorduri m-am înspăimântat. M-am gândit pentru o clipă că eu aş putea fi bătrânul din cărucior, care, cu mâinile uscate, de-abia reuşeşte să-şi şteargă nasul, sau femeia de vreo 70 şi ceva de ani care tremură din toate mădularele şi încropeşte nişte fraze incoerente. M-am pierdut pentru o clipă. Am simţit nevoia să privesc în jos, fentându-mi pleoapele să apună peste peisajul tragic. Am tras cortina, dar inima mi-a rămas grea, îndurerată. Am şi eu două bunici. Nu aş vrea să le văd aşa, uitate de rude şi de viaţa de "acasă".
Nu mă îndoiesc de faptul că, pentru unii dintre vârstnicii internaţi acolo, azilul e cea mai bună variantă. Doamna Angela este un exemplu în acest sens. O admir.
Nu mă îndoiesc de faptul că, pentru unii dintre vârstnicii internaţi acolo, azilul e cea mai bună variantă. Doamna Angela este un exemplu în acest sens. O admir.
Comentarii