Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Russell Banks - "Deriva continentelor"

Înainte de a mă apuca să citesc această carte am răsfoit câteva recenzii pe net și, trebuie să spun, m-au frapat comentariile atât de înflăcărate la adresa ei (și a autorului, desigur!).
Una dintre recenzii (să-mi fie rușine că nu mai știu a cui!) spunea chiar că Russell Banks scrie atât de bine, încât te descurajează să mai faci și tu asta.

Da, Russell Banks scrie bine de tot, și da, te poți gândi de două ori dacă mai are rost să vii și tu cu ceva în fața lumii ăsteia care l-a citit pe el... După cum știți, eu am tot citit în ultimul timp, dar nu mai țin minte de când nu am mai devorat cu atâta pasiune un roman, ațâțată de frumusețea descrierilor autorului, de libertatea sa de exprimare (mă refer în special la pasajele erotice), de intensitatea trăirilor și de suspansul situațiilor.

Pe foarte scurt, este vorba despre două povești diferite, care se împletesc spre final. Una, cea a lui Bob Dubois, un american trecut de 30 de ani care, dezamăgit de traiul său modest, se mută la fratele său în Miami, împreună cu familia. De cealaltă parte, mai este povestea tinerei Vanise, care părăsește Haiti împreună cu bebelușul ei și cu nepotul, în speranța unui trai mai bun în America.

"Deriva continentelor" (carte apărută în 1985) este despre mirajul Visului american, despre speranțe năruite și despre decizii plătite cu viața. Cartea îți dă una după ceafă și te face să te gândești de două ori dacă are rost să dai vrabia din mână pe cioara de pe gard. Ideea cărții se poate reduce la un singur pasaj, care exprimă atât de multe:

"Da, ai să ajungi în America, băiete, și, poate, ca și mine, ai să obții ce dorești. Orice-ar fi. Dar va trebui să dai ceva în schimb, dacă n-ai dat deja. Și când ai să obții ceea ce dorești, ai să descoperi că, până la urmă, nu e ceea ce ai dorit, pentru că întotdeauna va fi ceva mai puțin valoros decât ce ai dat tu în schimb. În țara celor liberi, nimic nu e gratuit".

Și acum, încă două citate care mi-au plăcut:

"Când cauți să cucereşti iubirea cuiva care-ți seamănă ca fel de a fi, temperament, cultură sau tip fizic, o faci din dragoste pentru aceste trăsături ale tale, pentru felul tău de a fi, temperamentul, cultura ta etc. Dar atunci când cauți să cucereşti iubirea cuiva complet diferit de tine, o faci ca să te eliberezi de tine însuți";

"Un om trebuie să accepte faptele vieții pe care o trăiește, indiferent de felul cum o trăiește".

Ca o concluzie, cartea este una grea, care se citește ușor. Adică, subiectul complex și dătător de stări este parcurs cu lejeritate datorită scriiturii fluide, antrenante. Ca atare, Russell Banks este grandios. G-R-A-N-D-I-O-S! Născut în 1940, el este unul dintre cei mai importanți scriitori americani contemporani. A primit numeroase premii literare, printre care premiul Academiei Americane de Artă și Literatură.
 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…