Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Svetlana Aleksievici - „Ultimii martori”


  Când citești cărți de istorie, datele și întâmplările nu te șochează, oricât de tragice ar fi, pentru că le simți cumva în trecut, departe de tine, de trăirile tale, de confortul tău cotidian. Altfel stau însă lucrurile atunci când iei cunoștință de experiențele oamenilor, cum au trăit ei în timpul războiului, ce au simțit, ce au văzut, ce i-a marcat?

Încă de la primele rânduri din „Ultimii martori”, de Svetlana Aleksievici, știi că ții în mâini o carte sfâșietoare. Unii vor simți poate un nod în gât, alții vor stoarce o lacrimă, oricum ar fi nu poți citi cartea asta fără să te implici sufletește.
 

Aleksievici (n. 31 mai 1948), scriitoare belarusă care a luat Nobelul pentru Literatură în 2015, redă 100 de mărturii  ale unor copii care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial aveau între doi și cincisprezece ani: unii și-au pierdut părinții, alții frații sau bunicii, unii au trecut ei înșiși prin gloanțele mitralierelor, supraviețuind miraculos, dar, cu toții au simțit teama, au suferit de foame, au uitat jocurile copilăriei, antrenați în iureșul neajunsurilor și al ororilor, au acumulat imagini pe care nu și le-au șters niciodată din memorie.

„Zburau avioane germane, iar noi strigam Ura!. Nu ne dădeam seama că puteau fi avioane străine. Până au început să bombardeze.... Atunci au dispărut toate culorile... Toate culorile... A apărut pentru prima oară cuvântul moarte, toți începuseră să rostească cuvântul acesta de neînțeles. Iar mama și tata nu erau lângă mine”. 


Svetlana Aleksievici - sursă foto

Cartea Svetlanei Aleksievici este o lecție vie de istorie, dar  și una de psihologie. Cum au depășit copiii de atunci pierderea copilăriei? În ce fel i-au afectat traumele de-a lungul timpului? Dar mai ales, nu ai cum să nu te întrebi, oare oamenii au învățat ceva din istoria acestei lumi?

„Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea... Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie am avut războiul”.


 „Niciodată nu pot fi pe deplin fericită. Nu reușesc. Mă tem de fericire. Mi se pare mereu că acuși-acuși o să se termine. Tot timpul trăiește în mine acest acuși-acuși. O frică din copilărie”...

 Mărturiile copiilor sunt, cum am mai spus, sfâșietoare, tocmai pentru că sunt atât de oneste. Unii își amintesc cum miroase războiul, alții ce culori are... cei mai mulți visează și acum (la momentul relatărilor) avioane, cadavre carbonizate și soldați ce le cotrobăie prin case.

Cartea „Ultimii martori” este o lectură obligatorie în zilele noastre, când cuvântul război se reîntoarce pe buzele tuturor. Pentru că războiul, înainte de a fi despre arme și putere, este despre oameni. Iar noi am uitat din nou asta.

Comentarii

Aimée a spus…
Asta da recenzie, bravo! O trec oe lista!
Raluca Nicula a spus…
Crengu, eu am găsit-o la reducere pe elefant.ro (15 lei, parca)

Postări populare de pe acest blog

După deget

Acesta este noul trend în politica românească: datul după deget. Băsescu jură pe Biblie că "nu i-a dat un pumn în plex sau în faţă" copilului de la Ploieşti (aţi observat pesemne că nu a jurat că nu l-a lovit), Geoană s-a dus să se "relaxeze", cu o zi înainte de marea confruntare, acasă la mogulul Vântu. Între un preşedinte mincinos, agresiv, beţiv, manipulator, jucător, actor şi unul Prostănac, moale, influenţabil, care nu gândeşte cu propriul creier , pe cine aţi alege dacă aţi avea ghinionul de neşansă ca duminică să se organizeze alegeri?

O, ce veste minunată!

Am câştigat locul II la concursul de proză arhiscurtă organizat de Mircea Popescu (Trilema) şi, odată cu el, 200 RON. Dacă v-aş spune că banii nu mă încălzesc, n-aţi crede. Dar eu vă spun (chiar dacă mi-am planificat deja ce o să fac cu ei). Am tresăltat văzând că unii cititori au crezut în PA-ul meu, am primit o dovadă că nu ar fi recomandat să mă opresc din scris. Cred că fiecare dintre noi cei care vrem să facem ceva cu frumoasele cuvinte, nu numai să le irosim, avem nevoie de acest imbold. Le mulţumesc votanţilor mei şi îi felicit pe toţi participanţii. Am citit acolo nişte texte extraordinare! În continuare vă las cu PA-ul meu cel purtător de noroc, care a intrat cu #5 în concurs: "Sunt un ceas de masă fericit. Ceea ce, pentru un anodin de condiţia mea, e o performanţă. În fiecare dimineaţă îi alung somnul, iar EA, drept răsplată, mă loveşte cu pumnul în cap. Şi tac. Şi rabd. Şi mai rău o doresc. Dar astăzi, astăzi neamul ceasornicelor, de la obelisc încoace, e invidios pe m

CA SĂ fiu eu fericită...

În această dimineaţă m-am trezit foarte greu (de când mi-am pus draperii e numai noapte în dormitor). Am venit la serviciu, tonomatul mi-a livrat o cafea neobişnuit de amară. Am intrat pe bloguri, nimic să mă atragă. Numai Farmville mă mai tentează, acolo mai mulg o vacă, mai cultiv nişte floarea soarelui, mai stau pe o bancă, în mijlocul naturii... Şi trebuie să recunosc, viaţa asta îmi surâde tare mult. Parcă m-aş lua şi eu după draga de Simf şi să schimb confortul urban cu libertatea rurală. Mi-ar plăcea să muncesc la câmp, în loc să-mi distrug ochii la calculator şi creierii cu stres. Să mă trezesc în zori, să simt cum respiră natura şi să pornesc, doar cu un ulcior de apă proaspătă, la muncile ogoarelor. Iar seara, după atâta muncă, să mă răsfăţ cu o delicatesă culinară preparată din legumele şi fructele culese tot de mâna mea. Aşa că, bărbate drag, pune mâna şi schimbă Prima casă de la bloc cu cea de-a doua: de la ţară. Promit că învăţ să-ţi cos cămăşile de in rupte atunci când