Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Harper Lee - "Să ucizi o pasăre cântătoare"

Harper Lee (n. 28 aprilie 1926 - d. 19 februarie 2016), scriitoarea americană care a fost prietenă cu Truman Capote, a lansat romanul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” în anul 1960, când a și luat Premiul Pulitzer.  

De atunci și până în 2015, Harper Lee nu a mai publicat nicio carte, fiind o enigmă și în ziua de astăzi de ce autoarea, care a avut un succes extraordinar cu romanul de debut - ce s-a vândut în peste 30 de milioane de exemplare - a ales să renunțe la scris. Totul până în 2015, cum am zis, când Harper Lee a lansat ”Go set a watchman”, o continuare a cărții care o consacrase, în care apar aceleași personaje, după douăzeci de ani (unele surse spun că acest ultim roman publicat ar fi fost scris în anii 50).

”Să ucizi o pasăre cântătoare” este un roman frumos și captivant, tocmai pentru faptul că este scris din perspectiva unei fetițe. Scout este din Alabama, are un tată avocat - Atticus Finch - și un frate mai mare cu patru ani decât ea - Jem. Deși locuiește într-un orășel în care aparent nu se întâmplă nimic, copila are parte de aventurile specifice vârstei: aleargă cât e ziua de lungă, se sperie de un vecin ce locuiește într-o casă "bântuită", se bate cu băieții etc. Liniștea din orășelul sudist este însă tulburată de o întâmplare cu repercusiuni pe tot parcursul cărții:  un bărbat negru este acuzat că a violat o femeie albă. Odată cu veștile teribile (apoi  cu procesul și sentința), asistăm la procesul de maturizare a celor doi frați Finch.

Ceea ce este, poate, cel mai interesant la această carte este chiar modul în care copiii se raportează la tragediile vieții și la conflictele adulților. Mai pot micii exploratori ai lumii să-și păstreze inocența într-un context în care nedreptatea, răzbunarea și ura se întâlnesc la orice pas?

Harper Lee reușește să înmoaie tragismul acestei cărți prin umorul copilăresc. Astfel că, deși tratează subiecte cu greutate, precum crima, violul, rasismul, ”Să ucizi o pasăre cântătoare” păstrează o notă optimistă și caldă. 

Cartea ar trebui să fie lectură obligatorie peste tot în lume, nu numai în America. Sigur, discriminarea față de negri nu mai este atât de pregnantă ca în anii '30, dar principiile și mecanismele au rămas cam aceleași în fiecare societate.

Cartea a fost ecranizată după doi ani de la apariție, iar filmul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” (cu nota 8,3 pe IMDB) a avut și el un succes răsunător. Astfel, Gregory Peck (în rolul lui Atticus Finch) a obținut Oscarul pentru cel mai bun actor, iar alte două Oscaruri au fost acordate pentru decoruri (alb-negru) și pentru cel mai bun scenariu adaptat.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce părere aveţi?

Vă spun doar atât: face parte dintr-un proiect măreţ la care ţin foarte mult, deci, am nevoie de reacţii! "Acelaşi parc tivit de arţari i se arăta şi acum la fel de trist. Vrăbiile săgetau văzduhul atât de alert şi precipitat, încât i se părea că sunt nişte puncte pictate furios şi rapid de un artist cuprins de febra creaţiei. Nu se mai mişca. Încerca să simtă tot, să prindă acele momente tăiate şi răsuflate într-un cotlon fraged al minţii şi să le păstreze acolo ca într-o puşculiţă. Ori de câte ori îi mai apărea în cadru câte o faţă sau chiar câte o bancă de lemn, care sta ţeapănă şi inertă în aşteptarea unui trup cald, se oprea. Îşi fremăta întreaga faţă, scoţându-şi nevralgic ochii din orbite. Un nou fragment prindea contur şi nu trebuia să dea greş pentru nimic în lume. Scrâşnea din dinţi de parcă ar fi vrut să şi-i spargă şi, în acelaşi timp, cu un efort familiar, îşi dilata nările groase şi vinete. După câteva momente, istovit de atâta schimonoseală, părea că se dă bătut. D...

Câinii latră, ursul merge

Dacă ar fi să caracterizez cumva presa din Argeș, nu aș face-o prin prisma produselor media, ci prin prisma oamenilor care lucrează în această branșă. De mai bine de un an, am tot mers cu ei la conferințe, i-am citit, am interacționat. Când s-a deschis Argeș TV au dat buzna majoritatea cu cv-uri. Cum au venit, așa au plecat, iar apoi ce să facă și ei, ca niște câini cu cozile între picioare ce erau? S-au apucat să arunce cu tot ce puteau înspre tânărul colectiv care se formase: habar n-au cu ce se mănâncă presa (de parcă ei, lucrători la Washington Post de Pitești, aveau), sunt "pipițe și pițiponci", sunt "lingăii" lui Penescu, sunt pierduți. Acuze care ies de obicei din gura oamenilor frustrați. Ceea ce nu știu acești atotștiutori și atotcalomniatori este că la Argeș TV chiar s-a muncit și se muncește în continuare. Acei tineri, veniți majoritatea de pe băncile facultății, s-au format aici, și-au văzut lungul nasului și nu au deranjat pe nimeni (dintre colegi). Eu,...

Hai să facem un club al bloggerilor!

Am văzut mai demult un film cu un club de carte în memoria scriitoarei Jane Austen (ştiţi voi, Mândrie şi Prejudecată). Membrii se întâlneau săptămânal (parcă!) şi aveau ca temă să citească o carte scrisă de Austen şi să povestească apoi ce le-a plăcut, ce i-a marcat, în fine să facă un fel de recenzie personalizată a cărţii respective. Pe moment m-a încântat şi pe mine această idee, chiar îmi spuneam: cât de mişto e să întâlneşti câteva persoane cu care să împărtăşeşti pasiunea cititului. Am abandonat ideea la fel de simplu pe cum am întâlnit-o, fiind convinsă că în vecii vecilor n-aş avea cu cine să pun în practică aşa ceva. Şi totuşi. Astăzi am primit un mesaj pe twitter de la colega Ema (aşa suntem noi fete emancipate şi, deşi avem ocazia să vorbim face2face, folosim şi acest mijloc de comunicare) în care spunea cam aşa: "poate reusim sa facem si nou un fel de club de carteb(bookclub), ca tot mi-a venit pofta de citit :) Te gandesti si imi zici". Aşa că, dacă printre vo...