Raluca Nicula Blog

Azi am nevoie numai de bărbaţi pentru a fi fericită. Pe lângă TINE, cei care-mi încântă simţurile sunt eternul Oscar Wilde şi magnificii Phoenix... Şi, că tot veni vorba, luaţi de citiţi "Portretul lui Dorian Gray" şi daţi play la "Mica ţiganiadă"! * Don't worry, BABY, you're still the best for me! :D Phoenix - Mica tiganiada Asculta mai multe audio Muzica »

Trebuie să fie înspăimântător să-ţi aştepţi sfârşitul pe zi ce trece... În scaunul care ţi-a devenit prieten adulmeci tot ce a mai rămas din viaţa cândva fragedă ca un fruct rumenit. Ai uitat tot: supărări, boli, gelozii, nesăbuinţe şi te cufunzi cu mintea într-un gând dulceag: o viaţă mai bună, un loc mai cald, o inimă mai mare. Lumea crede că eşti mort demult, dar pentru tine viaţa de-abia acum începe, o dată cu frământările lăuntrice şi cu amintirile frumoase. Nu e loc de rău la debutul marii călătorii. Şi-ţi faci o cruce precum drumeţii la startul itinerariului. Dar, spre deosebire de ei, tu nu te vei mai întoarce...

Toate lucrurile au firescul lor. De cele mai multe ori, în viaţă ne e scris să avem un traseu ascendent. Unii se împotmolesc pe parcurs, alţii îşi pierd răbdarea şi-şi aruncă harta pe unde apucă. Sunt şi persoane care au răbdare şi merg agale, dar sigur, către împlinire. Acestea sunt cele mai fericite. Lasă răul să le tulbure vederea, pentru că ştiu că ziua de mâine le va aduce seninătatea. E extraordinar să devii ce ţi-ai dorit prin propriile forţe, fără să "beneficiezi" de ajutor de orice fel din alte părţi. Singurele arme ale unui asemenea om sunt credinţa, dragostea, răbdarea, perseverenţa şi ambiţia. Cu ele poate urca orice munte fără să-i fie teamă de valea ce va să vie. Nu există satisfacţii mai mari decât acelea obţinute, cu efort, de mâinile şi capul tău. Iar atunci când intervin părinţii, fraţii, rudele, prietenii, pseudo-prietenii să-ţi intermedieze tacit un job pentru care n-ai habar şi nici pregătire, eşti pierdut. Lasă destinul să-şi urmeze calea... nu i-o impun...

Câteodată nu-ţi trebuie o forţă exterioară pentru a te autodistruge. Sunt mai mult decât necesare laşitatea, complăcerea sau navitatea. Aceasta este una dintre concluziile la care am ajuns după ce am citit “O lume se destramă”, a lui Chinua Achebe. O carte fascinantă prin însăşi Africa pe care o descrie. Personaje ale căror idealuri şi credinţe au fost puse la încercare, dar nu au trecut testul voinţei solide. Dacă aş fi trăit atunci şi acolo, cu siguranţă aş fi fost un Umuofian războinic! Cât despre final... e exact aşa cum l-aş fi scris eu.

Pentru toţi vine toamna. Unii o detestă, alţii o fotografiază...

Din când în când mă întorc acolo unde mi-e locul. La copilărie. Acolo îmi găsesc liniştea şi mă întâlnesc cu visele măreţe, în livada de meri invadată de mirosul belşugului şi în căsuţa plină de dragoste. Cea mai frumoasă vârstă mi-a fost alintată de mirosul florilor, de savoarea fructelor şi de sănătatea pe care o respiram. În acel colţ de lume, în acea minune întruchipată am crescut şi am devenit ceea ce sunt: un om.

În cer, Bate ora de bronz şi de fier. Într-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate În turla din cetate. În ora de lână Se-aude vremea bătrână Şi se sfâşie Ora de hârtie. Lângă domnescul epitaf Bate glasul orei de praf. Aznoapte, soră, N-a mai bătut nicio oră.