D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Aş vrea să mă întâlnesc cu mine la 7 ani. Da, cu Raluca aceea pitruiată, care purta tot timpul două codiţe împletite (credeam că aşa îmi va creşte mai repede părul). Iată câteva întrebări, pe care i le-aş adresa:1. Ce-ţi doreşti să devii în viaţă, cel mai mult şi mai mult?
2. Care sunt bucuriile tale cele mai de preţ?
3.Ce trăsături din firea ta de acum ai dori să păstrezi peste ani şi ani?
4. Cum ţi se pare lumea asta în care trăieşti?
5. Zi-mi un vis la care aspiri, dar care ţi se pare momentan imposibil de realizat
6. Zi-mi cea mai recentă poznă pe care ai făcut-o
7. Care este cel mai mare rău pe care l-ai făcut? Îl regreţi?
8. Concepi lumea asta a ta fără joacă?
5. Zi-mi un vis la care aspiri, dar care ţi se pare momentan imposibil de realizat
6. Zi-mi cea mai recentă poznă pe care ai făcut-o
7. Care este cel mai mare rău pe care l-ai făcut? Îl regreţi?
8. Concepi lumea asta a ta fără joacă?
9. Cum te vezi la 23 de ani?
Nu am memoria scurtă, aşa încât îmi dau seama cam cum aş fi răspuns în acea vreme, în contextul trăirilor de atunci (la câteva dintre aceste chestiuni). Dar totuşi, parcă trecerea anilor m-a făcut să-mi dau seama că m-am schimbat, nu aşa cum speram, nu aşa cum doream. Am reuşit mai mult, pentru că am căpătat încredere în mine, încetul cu încetul, experienţă cu experienţă.
La momentul acela, percepţiile şi aspiraţiile îmi erau parcă limitate. Vedeam în jurul meu modele la care mă raportam, crezând că nu trebuie să năzuiesc dincolo de acestea. Nu mi-a plăcut niciodată să mă cred mai presus de ceva sau cineva, poate şi pentru că am avut un exemplu viu în persoana bunicii mele, care m-a învăţat să fiu modestă, atât cu mine cât şi cu cei din jur.
S-ar putea ca starea de mâine să-mi impună să mă întâlnesc cu mine, cea din viitor. Orice e posibil, mai ales prin forţa gândului şi a inspiraţiei. Îmi va plăcea sau nu ce voi descoperi? Numai timpul îmi va demonstra...
La momentul acela, percepţiile şi aspiraţiile îmi erau parcă limitate. Vedeam în jurul meu modele la care mă raportam, crezând că nu trebuie să năzuiesc dincolo de acestea. Nu mi-a plăcut niciodată să mă cred mai presus de ceva sau cineva, poate şi pentru că am avut un exemplu viu în persoana bunicii mele, care m-a învăţat să fiu modestă, atât cu mine cât şi cu cei din jur.
S-ar putea ca starea de mâine să-mi impună să mă întâlnesc cu mine, cea din viitor. Orice e posibil, mai ales prin forţa gândului şi a inspiraţiei. Îmi va plăcea sau nu ce voi descoperi? Numai timpul îmi va demonstra...
Comentarii