Raluca Nicula Blog

  foto: www.primariapitesti.ro   Domnule primar (Doamne ajută să nu te numești Ionică sau Pendiuc!),   Iată că au trecut și aceste alegeri și vă vedeți acum în situația de a trece la treabă. Luați-vă în primire biroul luxos, angajați-vă o nouă secretară, dați de știre la presă care sunt primele obiective pe care le veți bifa încă din primul an, și gata! Doamne ajută!   Sper că știți în ce v-ați băgat!... Ați ajuns șef al unui oraș care a fost condus încet și sigur către dezastru. Uitați-vă în jur, cu atenție, și remarcați nepăsarea, amatorismul și nesimțirea cu care a fost tratat cetățeanul Piteștiului, mai ales în ultimii ani (dar i-a mai și plăcut cetățeanului, ce-i drept, din moment ce a mai votat o dată și încă o dată aceeași conducere impertinentă).    Domnule primar, nu sunt locuri de muncă în municipiul acesta bogat; singurele companii care angajează masiv sunt hipermarketurile, croitoriile și cablajele, care, oferind salar...

Din ciclul "Să râdem cu Giulia":  Ea îşi caută ochelarii albaştri, cu care se jucase în urmă cu câteva minute. - Unde ie chelarii? Întreabă panicată şi se uită peste tot prin casă. Tot căutându-i, îi găseşte sub bebeluşul de plastic pe care îl consultase şi izbucneşte: - Aaa! Bebeluşu' a fulat chelarii!

Am aflat chiar de Bunavestire că o port în pântece, se întâmpla în anul 2013, mult prea devreme după prima naștere. Dar ziua asta m-a întărit și mi-a dat speranță că ne vom descurca pe noul drum al familiei noastre, drumul către cea mai frumoasă realizare din viața unui om. Pentru că, da, de mică mi-am dorit să am doi copii, băiat și fată. Cineva acolo sus mă iubește dacă mi-a îndeplinit atâtea și atâtea vise frumoase. Încă din primele zile de viață am remarcat deosebiri evidente între firea Ei și cea a Lui, dar și asemănări izbitoare, mai ales fizice. După câțiva ani nebuni și frumoși alături de cei doi iepurași ai familiei noastre, s-au conturat ușor și personalitățile lor: el - vulcanic, dar și isteț și sensibil, ea - delicată ca o floare, ascultătoare, răbdătoare și la fel de deschisă spre învățare. "Delicata", cum ne place nouă să-i spunem, are instinctul unei mămici grijulii încă de mică. Toată ziua o vezi cum caută în coșul cu jucării păpușele și ursuleți de pluș,...

- Giulia, cum o cheamă pe mami? - Nicula Mami. - Și pe tati? - Nicula Tati. - Dar pe Darius cum îl cheamă? - Fratele lu' Giulia. (Giulia, 2 ani și 4 luni - martie 2016)

Frumusețea vieții de mamă stă tocmai în faptul că ești luată prin surprindere atunci când te aștepți mai puțin. Adică, taman atunci când toate-s vechi, micul om îți afișează un zâmbet de ștrengar și îți aruncă în față o expresie adorabilă: "Mami, te iubesc de nu te vezi!".  CITIȚI ȘI: Formula magică În brațe la mami Mama de la Forțele Speciale Ce să faci? Prima dată, ți se înmoaie inima precum untul în tigaie, apoi te întrebi de unde a mai învățat-o și pe asta. Dar, peste toate, nu poți să nu remarci evoluția omulețului, de la primele gongăneli fără sens la replicile spontane de azi. Are aproape trei ani și jumătate, și în tot acest timp, am trăit atât de intens, încât viața mea seamănă cu o sticluță de esență: oricând picuri câte un strop din ea, te umpli de arome și de plăcere. E ceva ce nu se poate descrie în cuvinte, se simte, se trăiește.  Sunt atât de fericită încât uneori mă simt vinovată.

Intru în cameră. Cărțile din bibliotecă sunt pe jos, amestecate cu legume de plastic, cifre cartonate și animăluțe siliconate. Tabloul e sinistru și e completat de draperiile trase în toate direcțiile. Brusc, ceva macabru îmi trece prin minte atunci când văd urme roșii pe peretele din față . Ca și cum cineva ar fi încercat să escaladeze camera, după ce s-ar fi luptat până la agonie cu vreun monstru. Mă apropii. Lumânarea parfumată de pe birou, pe care o aprinsesem cu 10 minute în urmă, era răsturnată. Frica și nedumerirea deja mă cuprindeau. Când să pun mâna pe telefon să sun la 112, îmi văd copilul ieșind de sub birou, cu mâinile roșii, mirosind a fructe de pădure. Da. El e făptașul. După ce a stins lumânarea, Dumnezeu știe cum, a luat  ceara (fierbinteeee!) și mi-a întins-o pe perete, mânat de un spirit creativ pe care ar fi gelos și Picasso. Mulțumită lui, am acum o operă inedită în casă: pictură cu ceară parfumată, în stil suprarealist. Și când mă gândesc că am lipsi...

Când văd oameni trecând prin foc pentru a salva oameni, când văd cozi la centrele de transfuzii, când văd compasiune, iubire, dăruire, mobilizare, îmi dau seama că încă mai avem o speranță. Da, printre noi încă mai trăiesc Oameni. Oameni frumoși, oameni luminoși, oameni supraoameni. Lor trebuie să le mulțumim că sunt lumina noastră în întunericul lumii. Ei ne călăuzesc prin furtună ținând aprins felinarul din inima lor.  Respect!

Recunosc, până nu demult aveam așa o repulsie față de Halloween, cred că mai degrabă din cauza mediatizării excesive, nu neapărat pentru sărbătoarea în sine. Anul acesta însă, copiii mei m-au mai învățat o lecție: trebuie să găsim o bucurie și o joacă interesantă în orice, chiar dacă acel orice înseamnă schelete și dovleci înfricoșători. Totul a pornit de la o provocare lansată la grădinița fiului meu, aceea de a se costuma prichindeii și de a decora fiecare câte un dovleac pentru Halloween. Zis și făcut. Mamaie și tataie ne-au adus dovleci autohtoni, de la Vâlsănești, eu am cumpărat acuarele tempera, iar tati a venit cu inspirația. Așa s-a făcut că seara ne-a prins pe toți în jurul mesei, pictând și scobind, zâmbind și povestind. Și mi-am zis așa: dacă Halloweenul are această putere de a aduce familiile împreună, de a face oameni fericiți și de a stimula creativitatea copiilor (Darius și-a pictat propriul dovleac), atunci nu are de ce să fie blamat și hulit. (De la stânga ...

Mulți spun că nu e bine să-ți pupi copilul pe gură (ceva cu niște microbi, bacterii și alte bau-bau-uri d-astea medicale). Tot mulți (și dubioși, dacă mă întrebați pe mine) spun să nu-ți pupi copilul deloc, ba să nu-l ții nici în brațe că se răsfață, că devine prea sensibil, prea mămos, prea atașat, prea dependent.  OK, să le luăm pe rând. În zilele noastre, oamenii au învățat și ei să folosească periuța și pasta de dinți, mai dau și pe la stomatolog, deci nu-s chiar așa niște ghene ambulante, în care colcăie bacteriile ucigașe și virusurile letale. În concluzie, un pupic pe buzele dulci ale bebelușilor lor nu va declanșa jihadul (vorbesc aici strict de situația părinte-copil, alți factori umani nu au ce căuta în această ecuație - gen bunici, mătuși și alți nepupați). Apoi, nu înțeleg, de când și până unde trendul ăsta disperat după independența copilului încă din fașă? Îmi aduc aminte de câteva articole citite pe site-uri de mame și bebeluși că trebuie să lași copilul...

Darius cotrobăie prin sertare și îmi înșiră pe podea fel și fel de nimicuri:. CD-uri, haine, caiete, foi, cutii goale sau pline...  Cu ocazia asta văd și eu câte chestii inutile trăiesc sub același acoperiș cu mine. Nu știu cum se face, dar parcă atunci când arunci mai multe, apar mai multe. Treaba stă cam așa, că doar am studiat fenomenul: când se simte amenințat, Regele Nefolositor sună un prieten și o armată întreagă de  inutilități invadează teritoriul casei noastre, gata  să ne sufoce. Singura soluție e să le declarăm război și tare îmi este că nu-i vom putea dovedi decât cu un atac nuclear (o să mă consult cu Putin  în problema asta). Gluma-i glumă, dar de la un timp, am început să ne văităm din ce în ce mai des că nu mai avem loc în casă. Armata noastră cu patru soldați vrea spațiu larg de desfășurare; mașinile, căluții, cărucioarele tânjesc, de asemenea, după un teren și mai generos pentru reprezentațiile lor în viteză. Oare o casă cât Auchanul ne-o fi s...

După ce mi-a plecat flăcăul în armată (a se citi grădiniță, dar, credeți-mă pe  cuvânt, sunt una și aceeași, pentru mine), m-am trezit cu o grămadă de timp liber pe cap. Brusc, nu mai trebuie să scot mâna leuțului din părul delicatei și nici arbitru de lupte greco-romane nu mai trebuie să fiu. Dacă stau să mă gândesc, nici pe podea nu mai sunt două tone de jucării, nici zarva nu se mai aude de la etajul patru. Da, fata mea e liniștită, se joacă frumos cu păpușele și ursuleți, ascultă muzică și dansează, e calmă ca tac-so, pupa-o-ar mama! Hai că stăm bine, ați putea zice. Ei, aș! Dar eu m-am învățat cu nebunia aia frumoasă! Ritmul meu e unul alert, în care curățenia se face în 10 minute (iar deranjul în două), mâncarea intră direct în stomac, cafeaua se bea dintr-o înghițitură, asta doar pentru a-mi rămâne destul timp pentru ceea ce contează cu adevărat: joaca alături de puii mei. Prea liniște e acum în casă. De abia aștept să  se întoarcă micul terorist și să răstoarn...

Ce simte o mamă când puiul ei își ia zborul? L-ar mai strânge o dată și încă o dată în brațe, i-ar mai așeza bluzița și ghiozdănelul a mia oară, l-ar mai pupăci, l-ar mai  drăgălăși. Sub masca ei de-o calmitate ieșită din comun, se află însă un chip brăzdat de lacrimi, o inimă străpunsă de nesiguranță și o minte chinuită de cel puțin o mie de întrebări. Așa suntem noi mamele (sau cel puțin cele care-mi seamănă), am vrea să transformăm lumea asta într-un cuib imens, așijderea celui de acasă, în care puii noștri să fie iubiți, fericiți și veșnic în siguranță. Și totuși, viața ne învață și pe cei mari, dar și pe cei mici, că mai devreme sau mai târziu va trebui să ne luăm zborul. Face parte din condiția omului să zboare fără aripi. Cum? N-ați văzut oameni zburând? Eu îi văd tot timpul. Oamenii care zboară sunt cei care transformă lumea din jurul lor în lumină doar cu un zâmbet, care se ridică fără să-și ia avânt. Aripile lor nu sunt sudate de trunchi, aripile lor sunt în suflet. ...

Ce Abracadabra? Ce Hocus Pocus? O singură formulă e cu adevărat magică și funcționează 100%. Doar o singură combinație de cuvinte transformă norii în flori de soare și ploaia în culori. O guriță atât de mică știe să deschidă, cu candoarea ei minunată, cele mai ferecate porți și să alunge întunericul din grădina minții la fel de ușor cum ar sufla într-o păpădie. "Te iubesc, mami!" e acel moment când inima ta urcă pe un nor de pluș și se lasă răsfățată de muzica îngerilor, în timp ce, din neant, picură peste ea petale de mătase. Și eu te iubesc, copilul meu frumos și, de când te-ai născut, tot încerc să găsesc răspunsul la întrebarea: Ce însemni tu pentru mine? Tu ești perechea mea de ochelari, prin care văd doar minunile lumii. Tu ești răsăritul, tu ești toată mierea și tot nectarul de pe pământ!  

Am auzit de multe ori chestia asta şi chiar m-am uitat în geanta mea să văd ce găsesc pe acolo. Sincer, e impropriu spus geanta mea, pentru că, de fapt, e geanta lor, a prichindeilor. Mi-am cumpărat una maaare de pe net, ca să arunc în ea pamperşi, şerveţele umede, hăinuţe de schimb şi sticluţele cu apă atunci când plecăm cu toţii pe undeva (deşi s-ar zice mai degrabă că ne mutăm). Geanta asta mare şi minunată are un buzunăraş mic în interior. E! Acolo, în acel cotlon uitat de Dumnezeu, e de fapt spaţiul meu. Îmi permit luxul de a pune în el telefonul, un ruj (fără capac, opera lui  Darius) şi cheile.  Dragii moşului, îmi aduc acum aminte ce aveam eu în gentuţele mele înainte de a avea copii. Păi, geanta era un fel de portfard, pentru că puteai găsi în ea toate machiajele utile, dar mai ales inutile din lumea asta. Şi ce credeţi, le foloseam vreodată? Poate, rujul şi o pudră, un blush sau un rimel, restul le căram ca pe un sac de moară zi de zi, prin tot oraşul, de dragul d...

Când dorm copilașii, întreaga casă le respectă somnul. Plușurile au încremenit pe podea, imediat după ce au rostit "Înger, îngerașul meu". Nici păpușile nu mai îndrăznesc să cânte și  așteaptă acum cuminți soarele de dimineață să le șteargă somnul de pe frunte. Dincolo de perdea, copacii își dansează frunzele ca niște mimi, trenul îngheață pe șine, iar șuieratul lui adoarme.  Când dorm părinții, vecinii trântesc, dau găuri în pereți, urlă. Adio, poezie!

Suntem virusați. Toți patru. Într-o săptămână ne-a pus capac o răceală (mai degrabă, gripă) cu de toate: muci, tuse, febră, hârâit în piept etc. Cu piticii am dat fuga la doctor, au acum tratament, sunt spre bine. Dar noi, ăi bătrâni, ne șubrezim pe zi ce trece. Noroc cu prietenii noștri Paracetamol și Nurofen, că au rămas și la greu alături de noi, cât suntem în carantină. Problema cea mai problematică la mine e că nu mai am miros. Și cum nu mai am miros, dar absolut deloc, nici gust nu mai am, na belea!  Aseară, pun să fac și eu un orez cu lapte la pitici. Spre final, rad puțină coajă de lămâie. Rad mai multă coajă de lămâie. Băi, dar de ce nu se simte nimic? Ăștia, după ce că vând lămâi la preț de fructe de mare, le mai dau și stricate? Când, ce să vezi? Intră al meu domn în bucătărie și explodează: "Uau, câtă lămâie ai pus!". A fost clar atunci pentru mine cât de nesimțită am devenit.  P.S.: Se spune că atunci când îți pierzi un simț, altul se dezvoltă mai bine. ...

Zi de zi suntem asaltați de informații alarmante despre epidemia de Ebola, amenințarea ISIS și criza din Ucraina. În urmă cu câțiva ani ar fi fost imposibil poate să ne imaginăm că în 2014 toate acestea vor izbucni atât de violent, ducându-ne cu gândul la Evul Mediu, la pandemiile ucigătoare și la pretențiile teritoriale hrăpărețe de atunci. Da, istoria se repetă, ni se dovedește încă o dată. Iar când se întâmplă asta, nu poți decât să asiști neputincios și să speri că totul va fi bine. Chiar dacă nu va fi. Ebola amenință acum și Europa, și, dincolo de exagerările din mass-media, chiar este o încercare serioasă pentru întreaga omenire. Faptul că au murit de Ebola cadre medicale specializate în lupta cu virusurile și bacteriile ucigașe ne duce cu gândul că noi, restul, n-avem nicio șansă. Faptul că s-a întâmplat ca virusul să se propage rapid în țări civilizate iar ne face să ne scuipăm în sân ca nu cumva să nu ajungă și în România. Și acum am ajuns în punctul sensibil. Ce se va în...

Când ai bebeluși în casă, te simți vinovat că te strecori în vârful degetelor pe lângă ei, când dorm, ca să-ți mai faci și tu o plăcere nevinovată, gen: o cafea, o carte, un (început de) film etc. Te gândești așa: dar mai bine hai să fac o supică proaspătă, sau să mai bag la spălat niște body-uri, sau o mai fi ceva de călcat? Sau să mai șterg praful de pe mobilă? N-ar strica nici să mai împachetez hainuțele (DIN NOU!!!) Nu! Câteodată e cazul să mai respirăm și noi 10 minute, chiar dacă, de fiecare dată când nu suntem lângă ei, tot despre EI vorbim... da' ne și place, că doar ei sunt comorile noastre, nu? Acum, ce-i drept, e și o perioadă mai grea pentru piticii mei, că sunt cu erupțiile dentare (băiatul are doi ani și două luni, iar fata zece luni). Așa că, atunci când vă întrebați ce poate fi mai greu decât cu un copilaș care se luptă cu dințișorii, plânge, mârâie, e nervos, răspunsul e: dar să aveți doi în situația asta? Mă bucur că v-ați calmat! Hai că m-am luat cu vorba ...

Cred că v-am mai spus cât de mult îmi place toamna! Cerul ăsta de sticlă, copacii pictați în nuanțe de maron, aerul proaspăt și parfumat sunt atâtea motive să privești și să te lași învăluit de frumusețea naturii! Ceva se întâmplă, totul se transformă, se pregătește, e în așteptare.  Îmi mai place toamna că mă pot bucura din plin de legumele din grădina de la țară. Am adunat cu satisfacție: morcovii, păstârnacul, țelina, pătrunjelul-rădăcină, sfecla roșie (care a crescut fără frică și cea mai mică e de mărimea unei cești generoase de cafea) și varza care a ajuns la murături. Asta după ce, mai înainte, recoltasem deja ceapa, usturoiul, ardeii, vinetele, roșiile și toate cele. Anul ăsta a fost unul excelent pentru grădinița mea, pe care am îngrijit-o atât cât am putut (adică mai mult în week-enduri și mai mult cu privirea) alături de mama, care a avut grijă săptămână de săptămână să adune buruienile, să sape cu grijă și să nu lipsească apa cea de toate zilele de la răsadurile mai ...

Am aproape anul de când nu am mai luat contact cu meseria mea, de când nu am mai redactat articole de presă şi nu am mai fost în miezul evenimentelor. Dacă la început m-am adaptat greu, pentru că nu mai eram la curent cu ce se întâmplă prin judeţ, acum mi-e tare bine aşa. Îmi permit luxul de a nu mă mai uita la tv la programele de ştiri, nu mai simt nevoia să ştiu tot ce mişcă, am devenit din nou om, nu roboţel de news alert. În schimb, am găsit altă pasiune. Am luat la puricat site-urile de comerţ electronic, în căutarea ofertelor pentru... pentru cine credeţi? Pentru bebeluşi, normal. Până acum sunt clientă fidelă emag, pentru că sunt serioşi şi chiar au preţuri bune. De la ei am achiziţionat pătuţul, scaunul auto, un cărucior şi multe alte accesorii de prin căsuţa noastră dragă. Acum clickuiesc după o piscină de copilaşi, o tricicletă şi după câteva accesorii de luat în vacanţa care se apropie. Îmi place că produsele de la emag au venit repede direct la uşă, fără să mai stau eu s...