Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Povestea lui Tarzan

Se întâmplă multe evenimente în lumea asta pe care nu le putem explica... Sunt pur şi simplu lucruri catalogate de unii drept ciudate, iar de alţii ca miracole sau dovezi ale existenţei divine. Oricum ar fi, şi oricum le-am numi, ne marchează pentru moment sau pentru toată viaţa.
Pe mine întotdeauna m-au fascinat animalele care mi-au dovedit că sunt mai inteligente decât noi oamenii, dându-ne lecţii de fidelitate şi dragoste. În cele ce urmează, aş vrea să vă relatez un moment plin de emoţie, o poveste reală care mi-a stors lacrimi de... fericire, uimire, apreciere.
Este povestea lui Tarzan, un câine de la ţară, care, după ce familia care îl creştea cu multă dragoste s-a mutat la oraş, a rămas singur... Nu a plecat de lângă casă, a păzit-o straşnic, cu îndârjirea unui soldat gata să-şi dea viaţa pentru cetatea sa. Mârâia prin gardul vechi cu ardoarea unui stăpân, dar privindu-i ochii trişti îţi dădeai seama că, de fapt, cerea o bucată de pâine sau... doar o vorbă bună.
Când stăpânii veneau acasă la sfârşit de săptămână (cam o dată la trei luni), sărea ca o minge şi era plin de viaţă. Privirea sa prindea un contur optimist. Când plecau, îi "conducea" până departe. Parcă încerca să-i convingă să-l ia cu ei. Acestea erau singurele dăţi când ieşea din "perimetrul" domiciliului.
Vecinii se mai milostiveau de el, aruncându-i în curte ceva de mâncare.
După un an de singurătate şi durere, Tarzan nu a mai fost de găsit. Bucăţile de pâine din curte erau ciugulite de păsări, liniştea din incinta casei nu mai era tăiată de lătratul ferm, dar supărat al său. Plecase să ceară aceeaşi lumină de dragoste şi credinţă pe care o oferise la superlativ...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

După deget

Acesta este noul trend în politica românească: datul după deget. Băsescu jură pe Biblie că "nu i-a dat un pumn în plex sau în faţă" copilului de la Ploieşti (aţi observat pesemne că nu a jurat că nu l-a lovit), Geoană s-a dus să se "relaxeze", cu o zi înainte de marea confruntare, acasă la mogulul Vântu. Între un preşedinte mincinos, agresiv, beţiv, manipulator, jucător, actor şi unul Prostănac, moale, influenţabil, care nu gândeşte cu propriul creier , pe cine aţi alege dacă aţi avea ghinionul de neşansă ca duminică să se organizeze alegeri?

O, ce veste minunată!

Am câştigat locul II la concursul de proză arhiscurtă organizat de Mircea Popescu (Trilema) şi, odată cu el, 200 RON. Dacă v-aş spune că banii nu mă încălzesc, n-aţi crede. Dar eu vă spun (chiar dacă mi-am planificat deja ce o să fac cu ei). Am tresăltat văzând că unii cititori au crezut în PA-ul meu, am primit o dovadă că nu ar fi recomandat să mă opresc din scris. Cred că fiecare dintre noi cei care vrem să facem ceva cu frumoasele cuvinte, nu numai să le irosim, avem nevoie de acest imbold. Le mulţumesc votanţilor mei şi îi felicit pe toţi participanţii. Am citit acolo nişte texte extraordinare! În continuare vă las cu PA-ul meu cel purtător de noroc, care a intrat cu #5 în concurs: "Sunt un ceas de masă fericit. Ceea ce, pentru un anodin de condiţia mea, e o performanţă. În fiecare dimineaţă îi alung somnul, iar EA, drept răsplată, mă loveşte cu pumnul în cap. Şi tac. Şi rabd. Şi mai rău o doresc. Dar astăzi, astăzi neamul ceasornicelor, de la obelisc încoace, e invidios pe m

CA SĂ fiu eu fericită...

În această dimineaţă m-am trezit foarte greu (de când mi-am pus draperii e numai noapte în dormitor). Am venit la serviciu, tonomatul mi-a livrat o cafea neobişnuit de amară. Am intrat pe bloguri, nimic să mă atragă. Numai Farmville mă mai tentează, acolo mai mulg o vacă, mai cultiv nişte floarea soarelui, mai stau pe o bancă, în mijlocul naturii... Şi trebuie să recunosc, viaţa asta îmi surâde tare mult. Parcă m-aş lua şi eu după draga de Simf şi să schimb confortul urban cu libertatea rurală. Mi-ar plăcea să muncesc la câmp, în loc să-mi distrug ochii la calculator şi creierii cu stres. Să mă trezesc în zori, să simt cum respiră natura şi să pornesc, doar cu un ulcior de apă proaspătă, la muncile ogoarelor. Iar seara, după atâta muncă, să mă răsfăţ cu o delicatesă culinară preparată din legumele şi fructele culese tot de mâna mea. Aşa că, bărbate drag, pune mâna şi schimbă Prima casă de la bloc cu cea de-a doua: de la ţară. Promit că învăţ să-ţi cos cămăşile de in rupte atunci când