D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Din ciclul: "Mi s-a luat de soare, sub pământ ce-o mai fi?", zilele trecute am vizitat salina Ocnele Mari din judeţul Vâlcea. Nu mai fusesem niciodată într-un astfel de loc şi pot să spun că am rămas impresionată, trecând peste episoadele gen vânzătoare acră, manelişti cu un kil de aur la gât (da, nici sub pământ nu scapi de ăştia!) şi alte asemenea. Salina ne-a întâmpinat cu un manechin în costum de ortac şi cu un mesaj cât se poate de sinistru: "Noroc bun!". Din ce-mi povestea mai demult bunicul care a lucrat în mina de cărbune Lupeni, aceasta era "urarea" de fiecare dată când minerii intrau să scoată din pământul rece aurul negru. Intrând în salină, m-am gândit aproape non-stop la oamenii care au lucrat acolo. În pereţi se vedeau urmele de târnăcoape şi puteai simţi ce era în sufletul celor care, cu ani buni în urmă, intrau în mină, dar nu ştiau dacă vor mai ieşi la fel. Am văzut acolo un mini-oraş, cu terenuri de sport, restaurante, alei, o bisericuţă,