D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Ştiţi care este cel mai urât lucru la sărbătorile de iarnă? Că trec prea repede. Îmbuibaţi de atâta mâncare şi băutură, parcă nici nu simţim când.
A nins, ne-au îngheţat nasurile, mâinile şi picioarele, au cântat şi colindătorii (cam subţirel anul asta, ce-i drept), am împodobit şi brazi, am simţit deci atmosfera acestor sărbători superbe. Dar, parcă, pentru mine, nu au fost ca altădată... când într-un sătuc uitat de lume toate miracolele prindeau viaţă. Toată emoţia şi mai ales fericirea izvorau dintr-un suflet de copil
şi se imprimau pe chipul roşcovan şi îngheţat.
Mi-e dor de acele clipe, şi asta nu doar pentru că sunt o nostalgică incurabilă, ci şi pentru că simt că lucrurile nu vor mai fi niciodată aşa cum au fost, simt că se abat de la evoluţia firească pe care o observam prin ochii puerili.
De abia aşteptam prima ninsoare (lucru care nu s-a schimbat nici acum) ca să construiesc cazemate cu ceilalţi copii, să ne batem cu bulgări, să „mâncăm” frecuşuri, să ne dăm cu sania pe gheaţă sau derdeluş. Copilul din mine nu va muri niciodată, e clar! Nu-l vor omorî răutăţile şi ura celor din jur. Din contră, acestea îl vor face şi mai puternic. Mai puternic ca să treacă peste firescul nefiresc pe care îl adulmecă.
A nins, ne-au îngheţat nasurile, mâinile şi picioarele, au cântat şi colindătorii (cam subţirel anul asta, ce-i drept), am împodobit şi brazi, am simţit deci atmosfera acestor sărbători superbe. Dar, parcă, pentru mine, nu au fost ca altădată... când într-un sătuc uitat de lume toate miracolele prindeau viaţă. Toată emoţia şi mai ales fericirea izvorau dintr-un suflet de copil
şi se imprimau pe chipul roşcovan şi îngheţat.Mi-e dor de acele clipe, şi asta nu doar pentru că sunt o nostalgică incurabilă, ci şi pentru că simt că lucrurile nu vor mai fi niciodată aşa cum au fost, simt că se abat de la evoluţia firească pe care o observam prin ochii puerili.
De abia aşteptam prima ninsoare (lucru care nu s-a schimbat nici acum) ca să construiesc cazemate cu ceilalţi copii, să ne batem cu bulgări, să „mâncăm” frecuşuri, să ne dăm cu sania pe gheaţă sau derdeluş. Copilul din mine nu va muri niciodată, e clar! Nu-l vor omorî răutăţile şi ura celor din jur. Din contră, acestea îl vor face şi mai puternic. Mai puternic ca să treacă peste firescul nefiresc pe care îl adulmecă.
Comentarii