D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Haimanale, 1852, 30 ianuarie... Se naşte un dramaturg şi un jurnalist de o valoare incontestabilă, care şi-a făcut debutul literar la vârsta de 21 de ani. Şi cum altfel, decât la o revistă umoristică, pe numele ei „Claponul”. Aici, cât şi la „Ghimpele”, Caragiale îşi va forma „stiloul” său de satiric inconfundabil. Prietenia şi stima sa pentru Eminescu, îl vor aduce la „Timpul”, pe vremea când colabora şi Ioan Slavici.Nu o să mă opresc la operele sale, pentru că sunt convinsă că sunt cunoscute de toată lumea (sau, cel puţin, aşa ar trebui). Am să vă aştern însă un paragraf la care ţin foarte mult, în care el face referire la jurnaliştii vremii (Doamne, cât de valabile sunt cuvintele acestea şi astăzi!):
„Astăzi, în mare parte, presa la noi se face numai cu tineri. Aşa-numita a patra putere în stat este condusă şi reprezentată de nişte juni cărora le lipseşte şi cunoştinţa de cauză şi experienţa unei vârste mai coapte şi cultura, neapărat necesară pentru a şti a uza cu dignitate de libertatea nemărginită a tiparului înscrisă în legile noastre. Nicăieri, d-aici spre occident, nu credem să se petreacă acest curios fenomen care la noi este atât de frecvent: nişte tineri, în mare parte roade seci ale şcoalei, lipsiţi de talent, de originalitate, şi chiar de bunul simţ comun, incapabili de cultură şi de o muncă mai cum se cade, îmbrăţişează condeiul ca pe o ultimă scăpare pentru o viaţă devotată trândăviei. Cu acest chip am ajuns să avem în ţară la noi un fel de proletariat al condeiului” (7 septembrie 1885, Voinţa Naţională).
Comentarii