Raluca Nicula Blog

Zi de zi suntem asaltați de informații alarmante despre epidemia de Ebola, amenințarea ISIS și criza din Ucraina. În urmă cu câțiva ani ar fi fost imposibil poate să ne imaginăm că în 2014 toate acestea vor izbucni atât de violent, ducându-ne cu gândul la Evul Mediu, la pandemiile ucigătoare și la pretențiile teritoriale hrăpărețe de atunci. Da, istoria se repetă, ni se dovedește încă o dată. Iar când se întâmplă asta, nu poți decât să asiști neputincios și să speri că totul va fi bine. Chiar dacă nu va fi. Ebola amenință acum și Europa, și, dincolo de exagerările din mass-media, chiar este o încercare serioasă pentru întreaga omenire. Faptul că au murit de Ebola cadre medicale specializate în lupta cu virusurile și bacteriile ucigașe ne duce cu gândul că noi, restul, n-avem nicio șansă. Faptul că s-a întâmplat ca virusul să se propage rapid în țări civilizate iar ne face să ne scuipăm în sân ca nu cumva să nu ajungă și în România. Și acum am ajuns în punctul sensibil. Ce se va în...

Ce rămâne de făcut atunci când toate visurile ni se împlinesc? Să ne făurim altele, bineînțeles. Eu, spre exemplu, când eram mică, îmi doream tare mult să devin redactor la "Adevărul". Îmi aducea unchiul de la București stiva de ziare, eu decupam pozele și le lipeam pe un caiet studențesc, după care scriam textele pe care le debitam pe moment. Eu le numeam știri, dar în realitate erau doar niște porcării, asta ca să fiu indulgentă.  A trecut timpul, numărul caietelor studențești au luat forma unor reviste wannabe, cu texte mai apropiate de adevărul jurnalistic. După ce am terminat facultatea de jurnalism și am prins ceva experiență prin redacțiile piteștene, a venit și împlinirea profesională: am devenit reporter la "Adevărul". Nu am alergat eu spre "adevăr", a venit el la mine, exact așa cum se întâmplă cu lucrurile predestinate. Cred că, după ce am ajuns la maturitate, suntem datori să luptăm pentru visurile din copilărie. Dacă țin bine minte, pe li...

Ce goană nebună! Nu ne mai ajung străzile, orele. Unde ne grăbim aşa?

Ce vremuri trăim și noi! La tot pasul se vorbește despre încălzire globală, 2012, criză fără sfârșit, țânțari criminali, incendii devastatoare, cutremure din ce în ce mai dese, inundații, dezastre ecologice. Eu zic să ne așezăm frumos pe iarbă (cât încă o mai avem) și să mai privim și cerul.

Casa mea e plină de viață. La propriu. Responsabile cu zâmbetele largi sunt șase suflețele dulci și inocente, care toată ziua se joacă, înoată și papă. Ce viață, nu? :) Aici, fetițele și băiețeii își făceau siesta, după ce se zbenguiseră vreo oră și ceva.

Câteva mame, fiice şi bunici din Piteşti vor purta în luna martie la piept mărţişoare din inimi curate şi mânuţe plăpânde de copil. Elevii Şcolii Nr. 14 au confecţionat în orele de "Abilităţi practice" mărţişoare şi felicitări, după care le-au oferit spre vânzare la o tarabă improvizată din catedre şi bănci chiar pe holul instituţiei de învăţământ. Rolul acţiunii a fost unul umanitar, micuţii întinzându-i astfel o mână de ajutor unei colege bolnave, care are nevoie de sprijin financiar mai mult decât ei. Cumpărătorii au fost tot elevii şcolii care au declarat cu zâmbetul pe buze că de abia aşteaptă să-şi surprindă plăcut fiinţele cele mai dragi. Am uitat să vă spun: aproape toate cele 600 de obiecte s-au vândut într-o singură recreaţie.

Câţiva copii dintr-un centru de tip familial împreună cu directorul lor şi cu inspectori din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Argeş au făcut un bine în zilele geroase, mergând prin locurile unde îşi duc veacul oamenii fără adăpost şi dăruindu-le ceai cald, sandvişuri şi haine groase. Această poză este sugestivă, eu îi felicit pe toţi pentru iniţiativă şi implicare. Voi când aţi făcut ultima dată o faptă bună?

Am o iubită frumoasă şi v-o prezint şi vouă, aşa ca să vă ofticaţi :P De mică am fost apropiată de animăluţe. Furam de acasă lapte, în care înmuiam pâine, şi le duceam căţeluşilor împrăştiaţi pe sub căpiţele de fân, pe sub fel şi fel de bălării, în fine. Îmi plăcea să le duc grija şi să-i fac să se simtă iubiţi. Nu m-am schimbat cu nimic de atunci, din punctul ăsta de vedere. Îmi amintesc şi acum când am găsit într-o staţie de autobuz doi căţeluşi, amândoi băieţi, părăsiţi, înfometaţi şi jerpeliţi. I-am luat în braţe şi am fugit cu ei acasă. Pentru că ai mei nu mai suportau prezenţa altor animăluţe în curte, i-am pitit şi le duceam mereu papa. Odată i-am băgat şi în lighean să-i spăl că prea erau murdari şi plini de purici şi i-am şters cu prosopul de faţă al familiei :D, vă daţi seama ce scandal a ieşit. În scurt timp cei doi, Benny şi Roşcatu', au devenit prietenii gospodăriei Marin şi au supravegheat curtea cu devotament. Nu mai spun că acum când ajung la ţară, nici nu apuc bin...

Ştiţi, uităm să vedem partea frumoasă a lucrurilor. De fapt, nu uităm, ci ignorăm. Ceea ce e mai rău. Ieri stăteam în bucătărie, îmi savuram cafeaua şi citeam bloguri. Afară, pe linia ferată paralelă cu blocul meu, un mini-tren duduia pe şine. A urlat o dată. De două ori. De trei ori. Mă simţeam deja într-un film de epocă. M-am ridicat de pe scaun şi am ieşit în balcon. Parcă vedeam stând la geam o domniţă rafinată, purtând pe buclele-i blonde o pălărie chic. Degetele învăluite în mănuşi croşetate din macrame punctau nervos geamul. La destinaţie o aştepta iubitul, un gentleman în frac, papion şi joben. S-a îndepărtat spre fericire, iar eu am privit-o îndelung. N-a fost o vedenie. Nici măcar un lucru pe care mi-am impus să-l văd. A fost doar o dovadă că putem descoperi în lucruri aparent banale scene care să ne încânte. Şi dacă vă mai spun că trenul era unul de marfă, terfelit şi răpciugos?... Pasarea Colibri - In tren

Trecem nepăsători pe lângă unele lucruri, dar ne calmează oarecum sentimentul că le ştim acolo, la locul lor. La fel şi cu oamenii. Unii dintre ei ne sunt total indiferenţi, dar când aflăm că nu mai sunt printre noi, totuşi ne doare. Din egoism? Eu cred că, de fapt, la asta se reduce totul... Suntem egoişti cu toţii, până în măduva oaselor. Unii recunosc, unii nu, alţii încă nu conştientizează...

Aş putea fi eu cea care stă pe malul mării şi citeşte (eventual Eliade sau Nichita Stănescu). Vântul să-mi bată în păr, să-mi intre în suflet şi să-mi măture tot gunoiul cotidian. Aş putea fi eu cea care-şi încălzeşte picioarele în nisipul fin şi aude foşnetul ca de mătase al valurilor. Aş putea fi eu cea care îmi las capul pe spate şi invit soarele să-mi intre în toţi porii. Aş putea fi orice, dar deocamdată am în faţă un laptop şi un pahar de plastic, în care şi-a ţesut o pânză maronie urma de cafea.

Întotdeauna am fost adepta campaniilor puse la cale de presă pentru scopuri nobile. A patra putere dovedeşte că poate să mobilizeze mase mai bine decât politicienii sau alte specimene. Iar când aceste acţiuni de amploare sunt unele reuşite, ba chiar inspirate, toată stima din partea mea. Deci, o bilă albă pentru " România prinde rădăcini ", campania pusă la cale de Realitatea tv şi susţinută de mai mulţi parteneri. Sper să fie organizate acţiuni de plantare şi în Argeş, pentru că aş participa cu cea mai mare plăcere! Mai multe detalii aici .

Regii şoselelor, stăpânii animalelor, dumnezeii Planetei. Aşa au ajuns oamenii, în făţărnicia lor, să se considere. Pentru ei orice obstacol trebuie înlăturat... nu contează că e unul uman sau de altă natură. Ei au acest drept: de viaţă şi de moarte asupra a tot ceea ce mişcă sau nu pe pământul ăsta. Aceste fiinţe josnice omoară pentru distracţie şi pentru înavuţire, torturează din nerozie şi teribilism, pierzându-şi cu paşi repezi calitatea de "om", atribuită cândva de Cineva. Mi-e ruşine din ce în ce mai des că sunt om. Şi asta pentru că ar trebui să am câte un răspuns pentru fiecare victimă a acestor cretinoizi. Şi nu am... nici pentru mine însămi! *** Circulând astăzi pe autostrada Bucureşti-Piteşti am văzut câini zbătându-se în agonie şi alţii zăcând fără suflare. Şi asta pentru că au avut "tupeul" să circule în faţa... zeilor.

Mai există oameni buni pe lumea asta? Oameni care să facă un bine doar pentru a se simţi împăcaţi faţă de ei înşişi? Oameni care să nu ceară nimic în schimb, să se mulţumească decât cu un zâmbet? Într-o lume în care interesele mişcă Pământul, e greu de crezut. Şi totuşi, cu unii interacţionăm câteodată. Sunt persoane deosebite, care ar trebui să ne schimbe viaţa în bine. Ei nu se lasă atinşi de valul contemporaneităţii meschine, rămân într-o capsulă a timpului care e plină de mirodeniile bunătăţii.

Cât de uşor e să-i criticăm pe alţii şi să uităm de propria ogradă... Dar parcă unii dintre noi sunt prea de tot, nu? Pentru ei suntem urâţi, proşti, nesuferiţi. De ce? În fond, suntem toţi o apă şi-un pământ prin alcătuire. Dar, cum putem cataloga un om care-l critică pe altul prin prisma unui handicap fizic sau a unui simplu defect? E plin pământul de astfel de eminenţe atotştiutoare, adevărate modele de frumuseţe şi rafinament. Cum unde-s? În propria oglindă! P.S. Şi oglinzile se sparg!

Moş Martin nu mai ştie de frică. La Sinaia, în drum spre cota 1400, am dat nas în nas cu el. Cu doi "ei", de fapt. Mai mari decât la grădina zoologică, mai liniştiţi decât în pozele din copilărie. Şi totuşi, emanau o stare ciudată în jur. Din teribilism sau inconştienţă (încă nu ştiu dacă să pun semnul de echivalent între aceste noţiuni), mulţi tineri preferau să se apropie la o foarte mică distanţă, pe jos. Eu i-am admirat din maşină... şi nu-mi pare rău de alegerea făcută. :d

Mă îngrijorează şi mă revoltă în acelaşi timp tăierile masive de copaci din judeţ. Deocamdată slaba vorbărie a edililor, că se va face, că se va drege, nu poate decât să-mi adâncească supărarea. E deja ştiut că tunurile în domeniu sunt date tot de... pădurari, prin intermediul tentaculelor hrăpăreţe. Mi-e silă de cum se amână rezolvarea lucrurilor importante în ţara asta, preferându-se efectele nocive în locul tratării maladiilor. Natura suferă... şi nu e un clişeu de compunere de clasa a treia. Chiar poţi simţi cum freamătă pădurea infirmă, cum cere ajutor şi cum îşi cerşeşte dreptul de a... menţine viaţa.

Câteodată mi-e teamă să privesc spre ieri, dar, totuşi, o fac. Mă dor lucrurile care nu mai sunt sau acelea care suportă cu greu infuzia viitorului. De la parfumul florilor până la mentalitatea oamenilor, toate s-au schimbat. Parcă au un iz lipsit de profunzime. Copiii omoară monştrii pe calculator, adulţii omoară spaţiile verzi pentru a "planta" fără milă construcţii impunătoare şi sufocante. Prin propria voinţă o să ajungem nişte roboţi. Un laborator uriaş. Asta e Pământul pe cale să devină.

Nu-i înţeleg pe atei (dar asta nu înseamnă că-i acuz, nu sunt în măsură). Chiar mă gândeam cum trăieşti pe lumea asta fără să crezi în Dumnezeu. Se prea poate ca ei să găsească răspuns la orice şi să caute dovezi pentru tot lucrul pe care nu şi-l explică, motivând că „aşa e firesc să se întâmple”. Am intrat în contact cu astfel de persoane şi pot spune sincer că mi se par mai zbuciumate, mai neliniştite, parcă în continuă mobilizare pentru a căuta argumente care să le susţină teoriile. E dreptul lor, până la urmă, dar exagerând un pic, ce s-ar întâmpla cu lumea asta dacă toţi am fi aşa? Nu ar fi haos? Oare nu tocmai faptul că ştim şi credem în existenţa unei Fiinţe Superioare, atotcuprinzătoare, atotputernică şi atotştiutoare ne redă liniştea sufletească, calmul interior, făcându-ne, în acelaşi timp, mai buni? Dacă nu am crede în Raiul sau Iadul de după moarte, am fi mai dezorientaţi, n-am înţelege rostul şi locul nostru în lume şi în afara ei. Ar fi tragic să trăim cu impresia că sufl...

Aţi privit vreodată ceva mai frumos decât un răsărit? Eu, nu! Nu degeaba Soarele a fost considerat dintotdeauna un zeu. Pentru mine el este metafora vieţii. Răsăritul lui e (re)naşterea unei speranţe, e simbolul unui nou început. Apusul închide în întunericul său colorat o iluzie, o părere, o tragedie, un extaz. Lipsa lui parţială (totală), pentru câteva secunde (eclipsă), provoacă haos; simţim că ne sufocăm, că ne pierdem rostul, identitatea de cetăţeni ai Universului şi ai vieţii. Ne învârtim în jurul său. Atât ca Planetă, cât şi ca oameni de rând. El e centrul nostru, fratele nostru mai mare (fiind o parte a creaţiei divine), de la el avem energie. Îl simţim aproape, ştim că ne veghează, dar nu-l putem vedea, în toată splendoarea sa, cu ochiul liber. Datorită lui zvâcneşte seva în plante, în animale şi în noi! Soarele e bunătate, e viaţă, Centru, optimism, e culoare, lumină, căldură. Iată ce bine a conservat (milioane de ani la rând), în nucleul său, genele Tatălui!