De 1 iunie, daţi-mi voie să privesc retrospectiv şi să m-aşez pe poiana copilăriei, în braţele bunicii. Când spun copilărie, spun bunica. Mă gândesc instant la cartofii copţi cu care mă îmbia când veneam seara de pe drum, la şorţul ei mereu pătat sau ud, la privirea caldă din ochii-i de ocean. Bunicuţa m-a învăţat ce înseamnă viaţa, chiar dacă nu ea mi-a dăruit-o. Înţelepciunea-i, blândeţea şi credinţa necondiţionată au fost un pedagog mult mai bun decât atâţia ani de şcoală. Cândva i-am scris o poezie. Una care surprindea în trei strofe un atom din dragostea mea pentru ea. Era fericită. Eram fericită. O îmbrăţişare caldă, cu braţele-i uscate de boală şi bătrâneţe, mă învie. Sărut mâna, bunicuţo, icoana copilăriei mele fericite!