Raluca Nicula Blog

    #povestire, #madebyme Când eram mic, casele din Vânjoi îmi păreau niște ciuperci de piatră și cărămidă cu pălării țuguiate din tablă ruginită. Pe atunci, pe locul acesta de la poalele Munților Înalți, unde ceața se împrăștie ca dintr-un sac de făină cu fundul spart, eu mă aflam în grija bunicilor, Ila și Mălaie – doi bătrâni scunzi, cu fețele uscate, dar vioi și muncitori -  pentru că părinții mei munceau la un boier din satul învecinat și-și petreceau acolo mai tot timpul.     O dată pe an, în concediul de iarnă, îmi fac curaj să-mi vizitez mama, pe care n-a fost chip s-o înduplec, după ce a murit tata, să se rupă de meleagurile natale pentru a o muta la mine, în apartamentul cu trei camere din București. Mama e aproape oarbă, iar medicul de la dispensarul din sat m-a anunțat telefonic că nu mai are mult de trăit. El spune că asta e cam ultima fază a diabetului zaharat de care suferă de peste douăzeci de ani. I-a spus-o și ei și i-am mai înt...

#dinscrierilemele “Unu, doi, trei… da, aici!”. Își scoate mâna dreaptă din geaca de fâș și-și strivește arătătorul de tasta trei. Un piuit strident îl anunță că interfonul sună. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori... Nimic. „Cretina asta de Nuța iar a dat televizorul la maxim și se uită la Dan Diaconescu”. -    Deschide, fi-ț-ar mă-ta dracu! – urlă apropiindu-și barba slinoasă de interfon, ca să-i acopere sunetele înalte. „Se trezește tot blocu’, numa’ bolânda asta e tare de urechi!”.     Dă să-și elibereze mâna stângă din buzunar, dar i se prinde în căptușeala ferfeniță. Picioarele-i tremură și i se bâțâie în față și-n spate, căutând un echilibru. Un câine latră stingher printre blocurile de vizavi.       „La dracu, s-a stins și becul! E cu timp limitat! Asta ne trebuia nouă la scară! Bec  care numără! Și interfon! Nu mai poate omul să intre liniștit în casa lui, că trebuie să dea socoteală unei cut...

#dinscrierilemele Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea.      Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat: - Vleau să fac papa la polumbei! - Îti plac porumbeii? - Da. Și vleau papa la ei! - Bagă mânuța și ia de aici!    ...

#dinscrierilemele  - Bunico, tălică te gândești la moarte? Am întrebat-o într-o zi, în timp ce mă fâțâiam ca o umbră după ea, prin bucătăria de vară. Zeama de găină scotea aburi pe plită.  - Da’ ce-ți veni, Miruță? Nu mai bine cureți tu morcovu’ ăsta? Na cuțitu’! Am luat morcovul, am luat cuțitul și m-am dus în colțul gheretei, unde, sub mătura din paie, era dosit gunoiul. M-am aplecat și am început să râcâi așchiile subțiri, portocalii, jos, pe ciment. - De ce murim, mămăiță? Insistai eu. - Fă, mamaie, tu vezi-ți de degete să rămână-ntregi! Moartea... las-o-n plata Domnului! Mâinile ei mărunțeau ca un bucătar cu experiență solzii de ceapă, scoțând un sunet ce semăna cu toaca de la Mânăstirea Robaia, în zilele de sărbătoare. - Moartea, Miruțo, e mai ușoară decât viața. Moartea nu te pune să faci de mâncare atunci când n-ai de niciunele, moartea nu te bate cu lemnul, ca un bărbat abțiguit. Moartea nici măcar nu te cicălește. - Mămăiță, tălică-mi spui că moartea e ma...

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016     M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gres...

Vă anunțam prin septembrie că o să particip la un concurs de proză scurtă. Ei bine, m-am întors cu vești foarte bune!  Happy, happy, happy!

Fănuț avea trei lei în buzunar. Mama îi îndesase de dimineață în geaca uzată de fâș și-i dăduse indicații clare: - Ia ăștia să-ți iei ceva de mâncare. Un pachet de biscuiți și un iaurt. Sau un senviș de la chioșcul de lângă școală. Ai înțeles? L-a pupat și i-a urat o zi frumoasă, privindu-l de la scară cum dispare după bloc. Fănuț s-a întâlnit cu Daniel, colegul lui, și au început să discute aprins despre teme, despre învățătoare și despre Arina, blonda cu ochi albaștri care vine mereu la școală îmbrăcată în ștrampi și fuste deasupra genunchilor.  Frunze de arțar și de tei cad și se așează pe trotuar, pavându-le calea celor doi în nuanțe calde de galben. E frig. Mâinile camarazilor sunt îndesate în buzunare. Un vânt tăios suflă dinspre munte, aducând cu el aroma rece a zăpezii. -    A nins la munte, zice Fănuț. -    Da, a început de ieri. Am văzut la știri. -    De abia aștept să ningă și la noi, să ieșim prin parc cu săniile. F...

Muncesc cu spor! O să particip la un concurs de proză scurtă și mi-am pus rotițele la treabă. Vă las un fragment! Mă așez pe canapea, îmi pun ceașca de cafea pe măsuța de sticlă. Ptiu! Cum am putut să uit? Romul! Mă ridic, iau sticla din dulapul cu băuturi. Captain Morgan Original, de 0,7 litri. Alaltăieri l-am cumpărat și am băut doar jumătate. Al dracu de scump, aproape 60 de lei, dar al dracu de bun. Îmi iau un pahar mic, îl umplu și-l așez pe măsuță, lângă cafea. Da, cred că am omis să vă spun. Romul e pasiunea mea. Știți secțiunea aia de Pasiuni sau Hobby-uri dintr-un Curriculum Vitae? Eu, dacă aș fi tânăr și mi-aș căuta un loc de muncă, aș completa-o cu „Rom”. Da, aș fi sincer. Nu știți că nu e bine să minți într-un CV? Eu nici pe Rodica nu am mințit-o. I-am spus de la început, încă de când o sărutam cu foc în parcul de lângă liceul Bălcescu, că are buzele mai bune decât romul. Ea a luat în râs: „Ce comparație găsiși și tu! Nu puteai spune că am buzele mai dulci decât du...

Odată, ni s-a dat o planetă, cum alta nu s-a mai găsit în Univers nici după milioane de ani de atunci. O planetă cu oceane limpezi, în care se zbenguiau creaturi stranii cu forme și culori uimitoare, o planetă cu păduri întinse asemeni unor furnale imense ce înghit dioxid de carbon și varsă viață, o planetă cu munți ca niște zei ce veghează la liniștea și bunăstarea pământului, o planetă cu câmpii verzi ca mușchiul crud ce răzbește spre miazănoapte, o planetă cu râuri, pârâuri, dealuri rotunjoare, mări și lacuri, ca niște ochi ai divinității, o planetă ca un Rai, ca o rugăciune în sânul Spațiului și Timpului. Și apoi am apărut noi, oamenii. Și-am înecat cerul în fum și pământul în sânge! Și-am pierdut legătura cu Cosmosul. Ni s-a părut că pământul e prea rece, prea ud, prea fierbinte, prea ostil și ne-am pus bocanci să-l călcăm în picioare. Am pus între el și noi: betoane, plastic, cărămizi de indiferență, nepăsare și sfidare. Și apoi am început să ne văităm că nu ne mai simțim copi...

Își adună păturica spre subsuori și o netezește mângâind-o cu mânuța ei delicată. Textila de un metru se ridică ba prea sus, lăsându-i degețelele de la picioare goale, ba într-o parte, dezvelindu-l pe Mickey.  Articole asem ănătoare: Unde-s ochelarii?    Discuție cu fata mea  Mami, te iubesc de nu te vezi! Mama de la Forțele S peciale - Mami, cum să fac? mă întreabă în timp ce trage iar de colțul păturicii ca să o învelească și pe Minnie până la gât. Fata mea, mămica grijulie a plușurilor, nu se lasă învinsă. Cu gurița ei căscată, ce denotă o concentrare ce-i implică și trupul, nu numai mintea, o ia pe Minnie din dreapta ei, o așează pe o pernuță proptită pe piciorușele goale și începe să o legene așa cum o legănam eu pe ea când era un pămătuf cu ochi pătrunzători și mânuțe zbuciumate. Minnie stă liniștită la locul ei, bucurându-se de mișcarea calmă de sub ea. Mickey își primește și el porția generoasă de pătură, care acum e arhisuficientă pentru el și mămic...

Ce frumoase sunt îmbrățișările! Ele au puterea de a opri timpul și de a încălzi sufletele. Îmbrățișările ne aduc aminte că suntem oameni și că tânjim neîntrerupt după dragoste.  Brațele sunt partea vizibilă  a sufletului nostru. Copiii noștri știu asta, la fel cum și noi, ăștia mari, am știut-o cândva. În brațe la mami e ca în burtică la mami: e cald, e liniște, iar inimile își potrivesc bătăile una după cealaltă. Iată de ce micuții vor în brațe, cât mai mult, cât mai des. Nu pentru că se răsfață, nu pentru că sunt prea dependenți. Eu am învățat asta de la copiii mei, atunci când toți din jurul meu priveau îmbrățișările ca pe o dovadă de slăbiciune în relația cu pruncii. Puterea brațelor face minuni. O simplă înlănțuire umană spală sufletul, înseninează mintea și e dătătoare de speranță. Când cineva intră în sufletul nostru, nu mai iese, pentru că acolo, în suflet, îi e cald și bine, e suflarea lui Dumnezeu. La fel și în brațe la mami.

Recunosc, până nu demult aveam așa o repulsie față de Halloween, cred că mai degrabă din cauza mediatizării excesive, nu neapărat pentru sărbătoarea în sine. Anul acesta însă, copiii mei m-au mai învățat o lecție: trebuie să găsim o bucurie și o joacă interesantă în orice, chiar dacă acel orice înseamnă schelete și dovleci înfricoșători. Totul a pornit de la o provocare lansată la grădinița fiului meu, aceea de a se costuma prichindeii și de a decora fiecare câte un dovleac pentru Halloween. Zis și făcut. Mamaie și tataie ne-au adus dovleci autohtoni, de la Vâlsănești, eu am cumpărat acuarele tempera, iar tati a venit cu inspirația. Așa s-a făcut că seara ne-a prins pe toți în jurul mesei, pictând și scobind, zâmbind și povestind. Și mi-am zis așa: dacă Halloweenul are această putere de a aduce familiile împreună, de a face oameni fericiți și de a stimula creativitatea copiilor (Darius și-a pictat propriul dovleac), atunci nu are de ce să fie blamat și hulit. (De la stânga ...

După ce mi-a plecat flăcăul în armată (a se citi grădiniță, dar, credeți-mă pe  cuvânt, sunt una și aceeași, pentru mine), m-am trezit cu o grămadă de timp liber pe cap. Brusc, nu mai trebuie să scot mâna leuțului din părul delicatei și nici arbitru de lupte greco-romane nu mai trebuie să fiu. Dacă stau să mă gândesc, nici pe podea nu mai sunt două tone de jucării, nici zarva nu se mai aude de la etajul patru. Da, fata mea e liniștită, se joacă frumos cu păpușele și ursuleți, ascultă muzică și dansează, e calmă ca tac-so, pupa-o-ar mama! Hai că stăm bine, ați putea zice. Ei, aș! Dar eu m-am învățat cu nebunia aia frumoasă! Ritmul meu e unul alert, în care curățenia se face în 10 minute (iar deranjul în două), mâncarea intră direct în stomac, cafeaua se bea dintr-o înghițitură, asta doar pentru a-mi rămâne destul timp pentru ceea ce contează cu adevărat: joaca alături de puii mei. Prea liniște e acum în casă. De abia aștept să  se întoarcă micul terorist și să răstoarn...

Eu și fata mea scriem. Eu mângâi tastele, iar ea descoperă plăcerea nevinovată de a dansa creionul pe hârtie. Nici nu mai țin minte când am scris de mână ultima dată. Cred că era vreo listă de cumpărături, asta până să descopăr că pot să o așez și pe aia foarte ușor în telefon. E mai la îndemână așa, cum îmi aduc aminte că-mi mai trebuie ceva, pac! tastez și gata.  Treaba asta mă face să mă întreb... Oare copiii noștri vor mai scrie de mână? Observ acum că și la școală se iau notițe pe tablete și laptopuri, ceea ce, evident, nu e un lucru rău. Și la ce ne mai trebuie să scriem pe hârtie, când putem foarte bine să salvăm copacii? (nu de alta, dar trebuie să mănânce și mafioții o pâine). Ei bine, nu știu la voi cum a fost, dar pentru mine, să scriu cu stiloul a reprezentat unul dintre cele mai frumoase activități din viața de școlar. Încă mai simt mirosul de cerneală din caietele mele, încă mai văd petele care mă făceau să rup pagina și să o iau de la capăt, chiar dacă tema ...

Ce simte o mamă când puiul ei își ia zborul? L-ar mai strânge o dată și încă o dată în brațe, i-ar mai așeza bluzița și ghiozdănelul a mia oară, l-ar mai pupăci, l-ar mai  drăgălăși. Sub masca ei de-o calmitate ieșită din comun, se află însă un chip brăzdat de lacrimi, o inimă străpunsă de nesiguranță și o minte chinuită de cel puțin o mie de întrebări. Așa suntem noi mamele (sau cel puțin cele care-mi seamănă), am vrea să transformăm lumea asta într-un cuib imens, așijderea celui de acasă, în care puii noștri să fie iubiți, fericiți și veșnic în siguranță. Și totuși, viața ne învață și pe cei mari, dar și pe cei mici, că mai devreme sau mai târziu va trebui să ne luăm zborul. Face parte din condiția omului să zboare fără aripi. Cum? N-ați văzut oameni zburând? Eu îi văd tot timpul. Oamenii care zboară sunt cei care transformă lumea din jurul lor în lumină doar cu un zâmbet, care se ridică fără să-și ia avânt. Aripile lor nu sunt sudate de trunchi, aripile lor sunt în suflet. ...

Am auzit de multe ori chestia asta şi chiar m-am uitat în geanta mea să văd ce găsesc pe acolo. Sincer, e impropriu spus geanta mea, pentru că, de fapt, e geanta lor, a prichindeilor. Mi-am cumpărat una maaare de pe net, ca să arunc în ea pamperşi, şerveţele umede, hăinuţe de schimb şi sticluţele cu apă atunci când plecăm cu toţii pe undeva (deşi s-ar zice mai degrabă că ne mutăm). Geanta asta mare şi minunată are un buzunăraş mic în interior. E! Acolo, în acel cotlon uitat de Dumnezeu, e de fapt spaţiul meu. Îmi permit luxul de a pune în el telefonul, un ruj (fără capac, opera lui  Darius) şi cheile.  Dragii moşului, îmi aduc acum aminte ce aveam eu în gentuţele mele înainte de a avea copii. Păi, geanta era un fel de portfard, pentru că puteai găsi în ea toate machiajele utile, dar mai ales inutile din lumea asta. Şi ce credeţi, le foloseam vreodată? Poate, rujul şi o pudră, un blush sau un rimel, restul le căram ca pe un sac de moară zi de zi, prin tot oraşul, de dragul d...

Darius aleargă cu fața tot un zâmbet, iar Giulia merge de-a bușilea după el scoțând la interval cei doi dinți. - Haide, Pi! zice el gesticulând și deschizându-i fetei ușa de la bucătărie. Ea-l ascultă dumnezeiește și-l urmează fără să clipească. Știe că acolo unde o duce frati-so e rost de vreo năzbâtie (a mia pe ziua de azi). Odată mi-au scos amândoi toate oalele și cratițele din dulap, după care mi le-au umplut cu pamperși folosiți. O altă activitate îndrăgită de cei doi complotiști este să-mi ia cleștii de rufe și să mi-i desfacă (Auchan le mulțumește pentru asta și pentru multe altele). Îmi plac însă, și încurajez totodată, pornirile lor creative. Nu am cum să stau în calea micilor genii prinse în iureșul creației, așa că pereții mei sunt mâzgăliți cu carioci, culori și pixuri, iar cuverturile suferă și ele de aceeași boală. Nu-i problemă, există lavabile la Dedeman (alții care zic bodaproste) și destul detergent în hipermarketuri, copiii să fie fericiți! Cel mai frumos e însă cân...

Când dorm copilașii, întreaga casă le respectă somnul. Plușurile au încremenit pe podea, imediat după ce au rostit "Înger, îngerașul meu". Nici păpușile nu mai îndrăznesc să cânte și  așteaptă acum cuminți soarele de dimineață să le șteargă somnul de pe frunte. Dincolo de perdea, copacii își dansează frunzele ca niște mimi, trenul îngheață pe șine, iar șuieratul lui adoarme.  Când dorm părinții, vecinii trântesc, dau găuri în pereți, urlă. Adio, poezie!

Ce rămâne de făcut atunci când toate visurile ni se împlinesc? Să ne făurim altele, bineînțeles. Eu, spre exemplu, când eram mică, îmi doream tare mult să devin redactor la "Adevărul". Îmi aducea unchiul de la București stiva de ziare, eu decupam pozele și le lipeam pe un caiet studențesc, după care scriam textele pe care le debitam pe moment. Eu le numeam știri, dar în realitate erau doar niște porcării, asta ca să fiu indulgentă.  A trecut timpul, numărul caietelor studențești au luat forma unor reviste wannabe, cu texte mai apropiate de adevărul jurnalistic. După ce am terminat facultatea de jurnalism și am prins ceva experiență prin redacțiile piteștene, a venit și împlinirea profesională: am devenit reporter la "Adevărul". Nu am alergat eu spre "adevăr", a venit el la mine, exact așa cum se întâmplă cu lucrurile predestinate. Cred că, după ce am ajuns la maturitate, suntem datori să luptăm pentru visurile din copilărie. Dacă țin bine minte, pe li...

Când ai bebeluși în casă, te simți vinovat că te strecori în vârful degetelor pe lângă ei, când dorm, ca să-ți mai faci și tu o plăcere nevinovată, gen: o cafea, o carte, un (început de) film etc. Te gândești așa: dar mai bine hai să fac o supică proaspătă, sau să mai bag la spălat niște body-uri, sau o mai fi ceva de călcat? Sau să mai șterg praful de pe mobilă? N-ar strica nici să mai împachetez hainuțele (DIN NOU!!!) Nu! Câteodată e cazul să mai respirăm și noi 10 minute, chiar dacă, de fiecare dată când nu suntem lângă ei, tot despre EI vorbim... da' ne și place, că doar ei sunt comorile noastre, nu? Acum, ce-i drept, e și o perioadă mai grea pentru piticii mei, că sunt cu erupțiile dentare (băiatul are doi ani și două luni, iar fata zece luni). Așa că, atunci când vă întrebați ce poate fi mai greu decât cu un copilaș care se luptă cu dințișorii, plânge, mârâie, e nervos, răspunsul e: dar să aveți doi în situația asta? Mă bucur că v-ați calmat! Hai că m-am luat cu vorba ...