Raluca Nicula Blog

Îmi ador bunica. Ea e pentru mine modelul de urmat în viaţă: sinceră, isteaţă, descurcăreaţă, bună, o femeie dintre acelea care par desprinse din romanele interbelice: luptătoare şi feminină, în acelaşi timp. Am copilărit alături de ea, lucru care şi-a pus într-un fel amprenta asupra mea. Dacă o cunoşti, n-ai cum să n-o iubeşti. Dar ce vroiam să vă spun acum, pentru că tot suntem în Postul Sfântului Crăciun, e cum îmi petreceam alături de ea, la ţară, această perioadă din an: în primul rând că se întâmpla foarte rar să nu meargă duminica sau în zilele de sărbătoare la biserică (acum, boala şi frigul o ţin iarna mai mult în casă). Avea nişte tabieturi atât de bine stabilite, încât păreau că alcătuiesc un ritual propriu: se trezea, se spăla, se ducea la icoană, se ruga, lua o gură de aghiasmă şi apoi pregătea ceva de mâncare (peşte prăjit, de cele mai multe ori), pentru a avea atunci când se întoarce de la "Sfânta biserică". După ce se îmbrăca, îşi făcea semnul crucii şi o por...

Nu mai țin minte când mi-a fost făcută această fotografie, nici de ce eram atât de speriată. Știu doar atât: mi-e dor de bunicul meu :(

Ce ne-am face fără îngeri, fără aripile lor care mătură toată supărarea din lume?... Nimic. Un înger te călăuzeşte spre zări de flori şi lumină nesfârşită. Îţi arată dragostea, respectul şi credinţa fără de care n-ai putea exista. Cu o aripă sugrumă toată răutatea din jur şi o transformă în vânt. Cu o privire îngheaţă suferinţa şi eliberează visele inocente. Cu un vers curs dintr-o vioară face negrul să alunece în adânc şi albul să ţâşnească din fântâna vieţii. O mângâiere angelică deschide ÎNSUŞI RAIUL. EA este primul înger în care cred...

Trebuie să fie înspăimântător să-ţi aştepţi sfârşitul pe zi ce trece... În scaunul care ţi-a devenit prieten adulmeci tot ce a mai rămas din viaţa cândva fragedă ca un fruct rumenit. Ai uitat tot: supărări, boli, gelozii, nesăbuinţe şi te cufunzi cu mintea într-un gând dulceag: o viaţă mai bună, un loc mai cald, o inimă mai mare. Lumea crede că eşti mort demult, dar pentru tine viaţa de-abia acum începe, o dată cu frământările lăuntrice şi cu amintirile frumoase. Nu e loc de rău la debutul marii călătorii. Şi-ţi faci o cruce precum drumeţii la startul itinerariului. Dar, spre deosebire de ei, tu nu te vei mai întoarce...

De 1 iunie, daţi-mi voie să privesc retrospectiv şi să m-aşez pe poiana copilăriei, în braţele bunicii. Când spun copilărie, spun bunica. Mă gândesc instant la cartofii copţi cu care mă îmbia când veneam seara de pe drum, la şorţul ei mereu pătat sau ud, la privirea caldă din ochii-i de ocean. Bunicuţa m-a învăţat ce înseamnă viaţa, chiar dacă nu ea mi-a dăruit-o. Înţelepciunea-i, blândeţea şi credinţa necondiţionată au fost un pedagog mult mai bun decât atâţia ani de şcoală. Cândva i-am scris o poezie. Una care surprindea în trei strofe un atom din dragostea mea pentru ea. Era fericită. Eram fericită. O îmbrăţişare caldă, cu braţele-i uscate de boală şi bătrâneţe, mă învie. Sărut mâna, bunicuţo, icoana copilăriei mele fericite!

Cât de profunde pot fi unele sentimente! Cum ţi se pare viaţa când bunica îţi sărută mâna în semn de apreciere? Ea, bunica pe care o iubeşti cel mai mult, în ai cărei ochi ai crescut şi de la ale cărei bătrâneţi greoaie te-ai îndepărtat doar fizic, nu şi sufleteşte? Te simţi ca un fulg, ca un copil de doi ani care primeşte un pupic pentru a-i trece buba, ca o adolescentă care primeşte o îmbrăţişare pentru a îneca durerea unei despărţiri. Dar, în fapt, ce-ai putea primi în plus de la o bunică decât gestul banal, dar plin de semnificaţii, al sărutului mâinii? Te simţi ruşinat, te gândeşti că normal e viceversa, încerci să-ţi retragi mâna timidă. Dar nu, ea bunica, conştientă de faptele sale, nu se lasă bătută şi duce la bun sfârşit actul de apreciere şi iubire. La sfârşit te simţi pur şi simplu copleşit.

Bunico, astăzi vin la tine, Ca să-mi vorbeşti de tinereţi, Ce au trecut, o ştii prea bine, Făcându-ţi anii mai semeţi. La pieptul tău mă simt iubită, Dar nu ţi-o spun, că tu o ştii, Că sunt cu mult mai fericită Când braţele în juru-mi ţii. Din viaţa ta am învăţat Să fiu tot timpul pregătită, Să ştiu atunci când să mă zbat, Să fiu cu lumea-n jur cinstită. Credinţa-n Domnul cel de sus Am dobândit-o tot prin tine. Ai fost Apostolul adus, Din cer creat şi pentru mine. februarie, 2003

„ Cine nu are bunici, să-şi cumpere” spune un proverb autohton. Câte semnificaţie în vorba aceasta, cât adevăr. Mă înduioşează de fiecare dată cuvântul „bunici”. Mă transpune automat în copilărie şi îmi trec prin minte, ca un filmuleţ, cele mai frumoase amintiri legate de ei… Privirea senină din ochi, atunci când îi pupam sau le spuneam o vorbă bună, nu se poate compara cu nimic. Nu ai cum să simţi acea fericire lăuntrică şi atunci când nu mai sunt! Pentru că rămâne în suflet un gol imens, un ocean care freamătă şi nu se va mai linişti niciodată. Într-adevăr, o dată cu moartea lor, moare o parte din tine… Şi vezi cum iau cu ei toată puritatea sufletească şi toată inocenţa copilăriei. Pentru că ei sunt dovada că am fost copii şi totodată leantul între această vârstă puerilă şi maturitatea noastră

Chip drag, senin şi tors de ani, Privesc icoana ta blajină, Iar gândul meu devine zbor Şi mintea mea lumină. Mi te zăresc la locul tău, Ţinând la pieptul cald nepoţii, Spunându-le poveşti cu prinţi, Te-ascult-atent cu toţii. Un sfânt fior nealinat Îmi freamătă fiinţa, Dar tu-mi şopteşti încet, chip drag, Să îmi păstrez credinţa. iunie 2002