Raluca Nicula Blog

Eu și fata mea scriem. Eu mângâi tastele, iar ea descoperă plăcerea nevinovată de a dansa creionul pe hârtie. Nici nu mai țin minte când am scris de mână ultima dată. Cred că era vreo listă de cumpărături, asta până să descopăr că pot să o așez și pe aia foarte ușor în telefon. E mai la îndemână așa, cum îmi aduc aminte că-mi mai trebuie ceva, pac! tastez și gata.  Treaba asta mă face să mă întreb... Oare copiii noștri vor mai scrie de mână? Observ acum că și la școală se iau notițe pe tablete și laptopuri, ceea ce, evident, nu e un lucru rău. Și la ce ne mai trebuie să scriem pe hârtie, când putem foarte bine să salvăm copacii? (nu de alta, dar trebuie să mănânce și mafioții o pâine). Ei bine, nu știu la voi cum a fost, dar pentru mine, să scriu cu stiloul a reprezentat unul dintre cele mai frumoase activități din viața de școlar. Încă mai simt mirosul de cerneală din caietele mele, încă mai văd petele care mă făceau să rup pagina și să o iau de la capăt, chiar dacă tema ...

Ce rămâne de făcut atunci când toate visurile ni se împlinesc? Să ne făurim altele, bineînțeles. Eu, spre exemplu, când eram mică, îmi doream tare mult să devin redactor la "Adevărul". Îmi aducea unchiul de la București stiva de ziare, eu decupam pozele și le lipeam pe un caiet studențesc, după care scriam textele pe care le debitam pe moment. Eu le numeam știri, dar în realitate erau doar niște porcării, asta ca să fiu indulgentă.  A trecut timpul, numărul caietelor studențești au luat forma unor reviste wannabe, cu texte mai apropiate de adevărul jurnalistic. După ce am terminat facultatea de jurnalism și am prins ceva experiență prin redacțiile piteștene, a venit și împlinirea profesională: am devenit reporter la "Adevărul". Nu am alergat eu spre "adevăr", a venit el la mine, exact așa cum se întâmplă cu lucrurile predestinate. Cred că, după ce am ajuns la maturitate, suntem datori să luptăm pentru visurile din copilărie. Dacă țin bine minte, pe li...

Astăzi vreau să am 9 ani. Să cânt la un microfon improvizat dintr-o lanternă, să alerg pe câmpuri de nebună, să mă joc elasticul cu prietena mea cea mai bună, să desenez anotimpuri şi copii fericiţi, să fac boacăne, să fiu mustrată de bunici şi părinţi, să nu ştiu că oamenii sunt perverşi, să-mi fac temele, să învăţ o poezie de Elena Farago, să răspund la ghicitori, să mai adaug încă o plăntuţă la ierbar, să-mi fie lene să mă spăl pe dinţi dimineaţa şi pe mâini înainte de masă, să mângăi mieluţii şi căţeii, să mă joc cu puii de găină de-abia ieşiţi din ou, să le dau urzici fierte celor de curcă, să-mi fie frică de ţigan şi Bau-Bau, să mă uit la Sailor Moon, Captain Planet şi Perine, să adorm la ora 22.00, să aştept autobuzul spre şcoală, să fac genoflexiuni în recreaţia mare, împreună cu toţi copiii, să mă dau în leagăn, să simt ghiozdanul greu în spate. Şi câte ar mai fi. Viaţa e plină de activităţi la 9 ani. Şi de minuni.

Astăzi mi-am vizitat liceul. De cum am intrat pe uşă m-au năpădit amintirile anilor frumoşi în care îmbinam atât de uşor utilul cu plăcutul... Mi-au revenit în minte lucrul la revista şcolii, statul pe coridor înainte să vină profii la clasă, lecţiile de logică, în care profesorul ne spunea că dacă suntem atenţi putem auzi moleculele cum se lovesc de pereţi, discoteceala pusă la cale în timpul orelor, câte şi mai câte. Am reîntâlnit azi profesori dragi: Iulia Georgescu, Carmen Dună şi Magdalena Zaharescu, figurile care oricum îmi rămăseseră cel mai bine întipărite în minte. M-am bucurat să văd că lucrurile merg oarecum ca înainte: premii cu revista "Adolescenţa", programul "Leonardo da Vinci", panourile pe care ne afişam şi noi pozele cu realizările deosebite etc. Un colţ de viaţă care nu a evoluat, dar care nici nu s-a alterat. Asemeni unei fotografii...

A fost odată o fată de la ţară, modestă în fapte şi în port. A fost odată un băiat de la oraş, frumos şi zâmbăreţ, cu un suflet mai mare decât el. Dumnezeu a făcut ca ei să se întâlnească şi să descopere în scurt timp că se iubesc atât de mult! După câţiva ani, pasul cel mare a fost făcut, aşa că la 23 august 2008 s-au căsătorit. În ziua lor specială, cei doi au simţit cum dragostea lor înfloreşte, cum capătă culoare şi... binecuvântare. Ne dorim un drum lung şi fericit împreună, presărat cu realizări, succese şi sănătate. Ceea ce vă urăm şi vouă tuturor celor care credeţi în dragostea adevărată şi necondiţionată. Pentru că, să ştiţi, visele chiar devin realitate, atunci când crezi cu tărie în ele...

Bilanţuri şi iar bilanţuri. 31 decembrie este prilej de "ce a fost", "ce o să fie". 2008 a fost un an frumos, în care m-am făcut femeie de casă şi devreme acasă. Adică: mă alesei cu un loc de muncă, terminai facultatea, mă măritai, mă responsabilizai. Am reuşit să citesc mai mult, după ultimii trei ani în care tot ce lecturam erau numai chestii despre Gutenberg, cazul Watergate, "Presa a patra putere", unele dintre ele minciuni educative. Astfel, i-am cunoscut îndeaproape pe Oscar Wilde, Paulo Coehlo, Vicente Ibanez, Gore Vidal, Chinua Achebe, Paul Goma, Benoît Duteurtre, Knut Hamsun, Julia Kristeva şi dacă am uitat pe cineva să mă ierte :). În altă ordine de idei, sunt mulţumită de ce am realizat în 2008, chiar dacă acum, mai spre final, am avut parte şi de veşti mai puţin plăcute. Dar cred în Dumnezeu şi ştiu că o să se rezolve totul. Acum nu-mi rămâne decât să vă doresc şi vouă "La multe realizări!", "La mulţi (b)ani!" şi "Sănăt...

Am împodobit brăduţul şi mi-am adus brusc aminte de copilăria frumoasă şi parţial lipsită de griji. Cu câteva zile înainte de Crăciun, frăţiorii mei mergeau pe deal şi luau un brăduţ drăguţ pe care-l cărau în spinare până acasă pentru a-l împodobi. Globuleţe, beteală, instalaţie luminoasă din căsuţe şi felinăraşe, bomboane împoleiate, napolitane, covrigi, puţină vată presărată precum zăpada... şi gata! Pomişorul de sărbători ne privea impunător! Ne mândream cu el. Iar ori de câte ori ni se făcea poftă de ceva dulce ştiam că aveam rezerve în sau sub pom. Ce frumos! Astă-seară m-au încercat nişte sentimente apropiate de acelea. Zăpada mai lipseşte din peisaj!... P.S.: În casă miroase a cetină! Aşa că Moş Crăciune îţi creez condiţii numai bune! :D

23 de ani. Ce vârstă frumoasă şi fragedă. Nu ai cum să nu visezi la anii ăştia, să-ţi faci planuri şi să speri că totul va ieşi aşa cum vrei. Este ultima zi de 23 pentru mine. Chiar m-am gândit aseară că omul vrea în copilărie ca timpul să treacă mai repede, în tinereţe să stea pe loc, iar la bătrâneţe să dea REW.

De astăzi am buletin de Piteşti. E o senzaţie ciudată să-ţi schimbi numele, după ce ai crescut cu el. Parcă arunci o parte din tine ca pe ceva nefolositor. Doamnă, domnişoară... ce mai contează? Oricum rămân tot un copil tembel...

Au existat vremuri când simplitatea era întortocheată şi când cuvintele aveau mai mult sens. Oamenii păreau mai buni, purtau pe ei cojoace de modestie şi priveau viaţa cu optimism. Au existat clipe când închideam ochii şi miroseam iarba crudă. Au existat momente când dragostea avea alt înţeles, altă savoare. Primăvara era anotimpul florilor, şi nu momentul picnicurilor în parcurile sintetice, vara era un scăldat de câteva ore în apa râului, şi nu un topless la bazinul din oraş, toamna avea gust de legume, şi nu miros de geacă de piele. A existat, de asemenea, un timp când iarna era un colind, şi nu un patinoar de la mall. În acele vremuri senine, pline de dragoste şi inocenţă, de ambiţie şi naturaleţe, viaţa însăşi era un etern răsărit. Acum a devenit o luptă contra-cronometru cu propriile vise.

Mi-au spus unele persoane că blogul meu s-a schimbat, că nu mai e atât de optimist ca la început. Se poate. Sinceră să fiu, n-am avut timp să fac o retrospectivă a articolelor. Însă... chestia cu optimismul m-a cam pus pe gânduri. N-aş spune că m-am schimbat, decât că poate m-am mai maturizat, o dată cu problemele, grijile, munca. Sunt un alt fel de om. Mai pragmatic acum, mai interesat de tot ce se întâmplă. Să ne facă oare realismul să dăm optimismul uitării?

Am o nouă dragoste. Una care, de data asta, n-are ochi albaştri şi nu e nici şatenă... Nu-mi spune vorbe frumoase, dar mi le inspiră. M-am îndrăgostit cunoscând-o îndeaproape. E ea, doar ea, TELEVIZIUNEA!

Aş vrea să mă întâlnesc cu mine la 7 ani. Da, cu Raluca aceea pitruiată, care purta tot timpul două codiţe împletite (credeam că aşa îmi va creşte mai repede părul). Iată câteva întrebări, pe care i le-aş adresa: 1. Ce-ţi doreşti să devii în viaţă, cel mai mult şi mai mult? 2. Care sunt bucuriile tale cele mai de preţ? 3.Ce trăsături din firea ta de acum ai dori să păstrezi peste ani şi ani? 4. Cum ţi se pare lumea asta în care trăieşti? 5. Zi-mi un vis la care aspiri, dar care ţi se pare momentan imposibil de realizat 6. Zi-mi cea mai recentă poznă pe care ai făcut-o 7. Care este cel mai mare rău pe care l-ai făcut? Îl regreţi? 8. Concepi lumea asta a ta fără joacă? 9. Cum te vezi la 23 de ani? Nu am memoria scurtă, aşa încât îmi dau seama cam cum aş fi răspuns în acea vreme, în contextul trăirilor de atunci (la câteva dintre aceste chestiuni). Dar totuşi, parcă trecerea anilor m-a făcut să-mi dau seama că m-am schimbat, nu aşa cum speram, nu aşa cum doream. Am reuşit mai mult, pentr...

Aş fi putut să fac mai multe lucruri în 2007, dar nu le-am făcut, din diverse motive. Ar fi trebuit să fac mai mult bine, dar, din păcate, m-am limitat, chiar fără să vreau, la lucrurile mărunte şi nesemnificative. Nu a fost un an excepţional, dar nici unul pe care să-l ocolesc atunci când depăn amintiri frumoase. 2007 rămâne totuşi în sufletul meu ca anul când am primit un frumos inel... unul care străluceşte aparte... nu, nu e din diamante sau mai ştiu eu ce pietre, străluceşte datorită fericirii cu care-l port şi sincerităţii cu care mi-a fost oferit! E poarta spre o viaţă aşa cum am visat alături de cineva deosebit, care mi-a fost alături în toate clipele importante din viaţa mea (bune, dar şi dificile). Pentru 2008, ce să-mi doresc, atât timp cât chiar am tot ce vreau? Poate... multă sănătate pentru mine, familia mea şi toţi cei apropiaţi sufletului meu... şi celorlalţi, de ce nu? Să fie toată lumea fericită în jurul meu! Să iau licenţa cu notă mare, să fiu în continuare iubită ş...

Ajungi într-un moment în care te întrebi încotro se îndreaptă viaţa ta. Ajungi într-un punct în care te întrebi dacă visele tale din copilărie mai sunt aceleaşi şi acum. Ajungi la maturitate, fără să-ţi dai seama. Cine nu visa în copilărie să se facă doctor, profesor, vedetă, avocat? Cu toţii, în toată inocenţa noastră, aspiram la idealuri pe care le credeam, în sinea noastră, imposibil de atins. Câteodată, visul nostru părea realizabil doar prin îndrăzneala lui. Ne spuneam de cele mai multe ori că dacă ne dorim cu adevărat un lucru, şi dacă vom munci pentru el, îl vom obţine în cele din urmă. Dar mulţi dintre noi, printre care şi eu, am observat cu trecerea timpului că nu doar aceste aspiraţii se schimbă, ci şi întreaga noastră concepţie despre tot ce ne înconjoară. Parcă în copilărie vedeam mai mult bine, eram mai optimişti, mai încrezători, mai îndrăzneţi. O dată cu noile descoperiri, realizam că până în momentul respectiv am fost ca în primele clipe din viaţă, când nu distingeam ap...

Neaşteptată?... Da! Frumoasă?... bineînţeles! Plină de învăţăminte? Categoric! Nu i-au lipsit nici necazurile, nici lacrimile, nici dezamăgirile. Şi totuşi, de ce de fiecare dată când privesc înapoi este perfectă? Fiecare lucru a fost pus la locul său, asemeni cărămizilor într-un zid sau pieselor unui puzzle. O dată terminată lucrarea creatoare, piesele în sine nu reprezintă decât o parte insignifiantă a întregului perfect. Regrete? Evident că nu. Remuşcări? Nu-şi au locul în ea. Nimic nu s-a petrecut fără rost, dovada clară că Acela Care mi-a dăruit-o a avut un plan clar şi cu ea, şi cu mine. Pentru că o operă desăvârşită nu poate fi decât a Divinităţii. Eu şi ea suntem un trup, un gând, o explozie de sentimente.