Raluca Nicula Blog

Nu cred că aţi trecut prin copilărie fără să aveţi pe buze o poezie a Otiliei Cazimir. Că a fost vorba despre "Gospodina", "Puişorul cafeniu", "Unde-s ochelarii?", "Baba iarna intră-n sat", sau "De pe-o Bună dimineaţă", toate au spus în versuri poveşti şi întâmplări care ne-au alinat sufletele. Eu, azi, chiar dacă nu mai sunt un copil, recit, cu îngăduinţa dumneavoastră, o poezie care îmi aşterne în faţă un splendid tablou glaciar. Otilia Cazimir - Vis Alb Aş vrea cu tine să mă duc departe, La Polul Nord, sub cerul de opal, Când gheaţa mării clare se desparte În blocuri plutitoare de cristal. Desfăşurând culorile-i spectrale, S-ar înălţa deasupra noastră ca un fald Dantela aurorii boreale, De purpură, de aur şi smarald. Banchiza albă ne-ar aşterne-n faţă Covoare de omăt imaculat. Şi-n adăpostul mic, scobit în gheaţă, Am arde-un foc de spirt denaturat. Din larga-mpărăţie de zăpadă, S-ar aduna fantasticul norod Al nopţilor polare, să ne v...

Văd că am scăzut în ZeList de când nu mai scriu des pe blog. Alţii s-ar putea da cu capul de pereţi, eu însă fac din asta o bucurie: îmi rămân fideli şi mă citesc în continuare cei care au găsit aici un ecou al gândurilor lor. Şi doar lor m-am adresat întotdeauna. Şi pentru că eu am de la un timp inspiraţie asemeni unui urs de-abia ieşit de la hibernare, îi las pe alţii să se exprime, că o fac de mii de ori mai bine: Aprilie, de Constanţa Buzea În aplecare, tâmplă după tâmplă Ochii albaştri, ochii mei ca mierea. Aprilie ne dăruie vederea, Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă. Frazele, visul, sufletele numa Ca de potop salvate simt ca sunt. Se face zi de mugure marănt Adăpostit în mintea mea de-acuma. Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă Mai mult decât stătuse la-nceput. Vine mereu o pasăre şi gustă Rănind vicleană timpul meu trecut, Şi-n mare taină puiul de lăcustă Ciopleşte la vioara lui de lut.

Tată, de Grigore Vieru Lui Gheorghe Banariuc şi Vadim Gheorghelaş Tată, eu nu ştiu de ce Nu te-au pus în cântece Ca pe măiculiţa mea Care viaţă datu-mi-a. Tu ca dânsa ne iubeşti Şi ca ea îmbătrâneşti, Tată. Rele-n viaţă sunt de-ajuns, Dacă plângi, tu plângi pe-ascuns. Mai iei câte-un păhăruţ, Dar nu uiţi să ne săruţi, Tată. La necaz şi bucurii Tu ai, tată, mulţi copii, Că şi mama-i pruncul tău, O fereşti de tot ce-i rău. Asta-i bogăţia ta Şi nu-ţi trebuie alta, Tată. Nu ne spui vorbe de dor, Dar ades în locul lor Mâna tu pe cap ne-o pui Şi mai dragă vorbă nu-i. Mai mult taci decât vorbeşti, Dar noi ştim că ne iubeşti, Tată. Ştim, tati, chiar dacă nu ne mai priveşti trist şi bolnav din patul tău, ci vesel şi lipsit de griji, din Grădina lui Dumnezeu!

Mie îmi plac colindele şi după ce trec sărbătorile de iarnă. Din acest motiv vă invit să citiţi unul pe care l-am descoperit astăzi, purtând semnătura poetului Adrian Suciu. Colind cu mama Drept în pragul casei mele, A-ngheţat un plop cu stele. Focul maicii mele-ntreabă, Mama-n ceriuri are treabă. Cine-o încălzi-o-n ceriuri? Îngeri palizi şi eteruri. Adormi-va printre bolte Ca să-şi uite cele holde. Ca să nu-şi uite copiii, Va visa de ei şi iii Chipuri dragi i-a arde-n pînză, Ţesătura să cuprinză Şi la inimă s-ajungă Unde-i moartea cea mai lungă. Plopul sparge-un ochi în cer, Linu-i lin şi geru-i ger...

Sunt mai apropiată ca niciodată de poezie, acest suflet nemuritor care zboară calm şi dulce prin şi printre noi, muritorii. Şi da, o iubesc pe Constanţa Buzea , pentru că a prins acest suflet, l-a şlefuit şi i-a redat libertatea. Coline Cu clasic dor vin la coline, Acolo unde nu sunt ruine, Unde se-ngînă umbra cu sine. Mă duc sperînd, n-am plecat încă, Mă sfârşeşte o moară adîncă, E ca o boală partea mea stîngă, E ca piatra ce se mănîncă Numai de vînt şi de nimica, Numai de starea soră cu frica. Înmormîntată acolo plînge Seaca mea fire, ană subţire, Sfîntă ca iarba unde mă-nchin. Nu sunt de vină că nu mai vin. Din volumul "Coline", 1970 După aceste versuri, mă întreb retoric, "Cine a spus că Dumnezeu nu a avut şi o fiică?... - Poezia!"

Împing tăcerea afară din mine cu picioarele minții și o arunc în fața ta așa deformată. Odată cu ea îngrop în cenușă un gând murdar mascat stângaci în indiferență. martie 2009

Ca doi străini ne îndepărtăm De lume, de noapte, de toate. Ne rupem, ne aruncăm, ne descoperim Fugim de şabloane. Ca doi străini ne ascundem În colţul uitat de priviri. Pentru mine şi tine Tăcerea nu e mută, e caldă. Şi-mi place să fim străini De lume, de noapte, de toate, Dar nu de noi. ( decembrie, 2008 )

În cer, Bate ora de bronz şi de fier. Într-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate În turla din cetate. În ora de lână Se-aude vremea bătrână Şi se sfâşie Ora de hârtie. Lângă domnescul epitaf Bate glasul orei de praf. Aznoapte, soră, N-a mai bătut nicio oră.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare. Şi, ca să simţim versurile şi mai profund, ne ajută o voce pe măsură... Emotie de toamna Asculta mai multe audio Muzica »

Au îngheţat ceasurile. O oră a devenit o eternitate. Explozia cadranului a amorţit oraşul Învăluit, şi el, în ore muribunde. Ce păcat că doar ceasornicul de sus Mai funcţionează!...

Tu ai un fel de paradis al tău în care nu se spun cuvinte. Uneori se mişcă dintr-un braţ şi câteva frunze îţi cad inainte. Cu ovalul feţei se stă înclinat spre o lumină venind dintr-o parte cu mult galben în ea şi multă lene, cu trambuline pentru săritorii în moarte. Tu ai un fel al tău senin De-a ridica oraşele ca norii, şi de-a muta secundele mereu pe marginea de Sud a orei, când aerul devine mov şi rece şi harta serii fără margini, şi-abia mai pot rămâne-n viaţă mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Trec vremile... ca nişte ape Şi faţa lumilor o spală... Se luptă sufletul să scape Din furtunoasa-nvălmăşeală Şi din şuvoaiele de apă. Ca-n încleştarea agoniei S-afundă iar şi iar se suie. Izbeşte-n porţile veciei, Dar taina nimeni nu-i să-i spuie, Şi iar s-afundă... şi se suie!

Călăream pe un cal şi deodată-am văzut că eu sunt calul acela Şi deodată am văzut că ei doi galopează pe mine. Mă învolburam şi deodată i-am văzut pe cei trei, când umbra mea din spatele meu mi-a strigat: - Eu sunt tu. Lasă-i pe cei patru să-şi urmeze destinul... lasă-i!

Hristos a înviat! Este luminã! Şi trupul Sãu Se-nalţã-n Adevãr! Ca rodul nou în florile de mãr, De bucurie toatã firea-i plinã. Hristos a înviat! E numai cânt! Minunea cea mai sfântã s-a-mplinit! Zdrobitã-i moartea neagrã ce-a orbit La Soarele ce urcã din mormânt! Potopul de Iubire s-a vãrsat Şi sângele ce s-a jertfit pe Cruce Din nemurire viaţã ne aduce: E-adevãrat! Hristos a înviat! Mihai BÂRDICI

Acompaniază-mi, vioară sfântă, Măsura cuvintelor, rima sentimentelor Şi imprimă-mi în suflet cadenţa optimismului. Ţinându-ţi între degete arcuşul, Vibraţia notelor şi frica de teamă se contopesc. Din seva groazei, Şi-au scos capul spre noroiul infernal, Una înălţându-mă în sfera sublimului, Iar alta degradându-mă până la cenuşă, Vibraţia notelor şi frica de teamă. decembrie, 2002

Pentru a veni la tine, Am cerut dorului să înceteze Şi inimii să nu ofteze. Pentru a-ţi vedea chipul, Am cerut vântului să se pornească Şi buzelor mele să zâmbească. Pentru a fi cu tine, Am cerut lumii să dispară Şi urii să nu fie-amară. Pentru a te săruta, Am cerut trandafirilor să înflorească Şi iubirii să renască. Octombrie 2001

Astăzi, 13 ianuarie 2008, se împlinesc 50 de ani de la moartea jurnalistului, poetului şi eseistului Dan Botta. Cornul mării, cornul serii Valul bate-ncet în stâncă, Spuma-i dulce o-nfăşoară Într-o horbotă uşoară; Umbra serii de vioară Creşte-n liniştea adâncă. Privesc cerul. Se adună Zarea pură-a unui vis, O lucoare de abis Mă îmbracă. Cum răsună Cornul mării, indecis. Străluceşte în orgia Viorie de pe mare Luna palidă, în zare, Luna din Infern, soţia Sufletelor în pierzare. Ţipă-n volburi largi lăstunii, Umbra creşte ca o floare, Ca o floare-ameţitoare, Apa,-n gemetele lunii, Jos pe stâncă, albă, moare. De departe sună cornul, Cornul serii, cornul mării, Cornul surd al întristării, Cornul mării, cornul serii, Cornul jelei şi-al pierzării!

Bunico, astăzi vin la tine, Ca să-mi vorbeşti de tinereţi, Ce au trecut, o ştii prea bine, Făcându-ţi anii mai semeţi. La pieptul tău mă simt iubită, Dar nu ţi-o spun, că tu o ştii, Că sunt cu mult mai fericită Când braţele în juru-mi ţii. Din viaţa ta am învăţat Să fiu tot timpul pregătită, Să ştiu atunci când să mă zbat, Să fiu cu lumea-n jur cinstită. Credinţa-n Domnul cel de sus Am dobândit-o tot prin tine. Ai fost Apostolul adus, Din cer creat şi pentru mine. februarie, 2003

Decembre (G. Bacovia) Te uită cum ninge decembre, Spre geamuri, iubito, priveşte - Mai spune s-aducă jăratec Şi focul s-aud cum trosneşte. Şi mână fotoliul spre sobă, La horn să ascult vijelia, Sau zilele mele - totuna - Aş vrea să le-nvăţ simfonia. Mai spune s-aducă şi ceaiul, Şi vino şi tu mai aproape; - Citeşte-mi ceva de la poluri, Şi ningă... zăpada ne-ngroape. Ce cald e aicea la tine. Şi toate din casă mi-s sfinte; - Te uită cum ninge decembre... Nu râde... citeşte-nainte. E ziuă şi ce întuneric... Mai spune s-aducă şi lampa - Te uită, zăpada-i cât gardul, Şi-a prins promoroacă şi clampa. Eu nu mă mai duc azi acasă... Potop e-napoi şi-nainte, Te uită cum ninge decembre, Nu râde, citeşte-nainte. Românul literar , Bucureşti, tom V, nr 19, 19 noiembrie 1906, p 255 – 256 Din volumul „Plumb”, 1916

Şi ninge în oraşul mare E noaptea plină de orgii, Iar prin saloane aurii S-aud orchestre, şi fanfare. Femei nocturne, singurele La colţ de stradă se aţin, Desfrâu de bere şi de vin Prin berării, şi cafenele. De orbitoare galantare De diamant, şi de rubin… Şi de averi oraşu-i plin, Şi ninge în oraşul mare!…