D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Am o slăbiciune pentru cărțile lui Hermann Hesse, scriitorul german care în 1946 a luat Premiul Nobel. Ce iubesc pur și simplu la operele lui? Sunt mai multe lucruri, dar, în principal, mă fascinează personajele sale, care-și caută cu stăruință sensul în viață. „Siddhartha” a fost pentru mine o revelație. Citind această carte am avut un sentiment amestecat de pace și frumos pe care nu-l mai simțisem de foarte mult timp. Tocmai de aceea cred că nu-l voi uita niciodată pe Siddhartha, fiul de brahman care pleacă din casa tatălui său pentru a se descoperi. Și despre niciun alt lucru de pe lumea asta nu știu mai puțin ca despre mine, despre Siddhartha! Urmărindu-i periplul prin India, m-am întrebat de ce, în general, omul simte nevoia să-și ia lumea în cap ca să-și cunoască sufletul. Și m-am gândit că oricât de istovitor și de paradoxal ți-ar părea uneori acest drum al cunoașterii de sine, tot vei simți la un moment dat că merită cu vârf și îndesat tot efortul. Pentru că (nu-i