Raluca Nicula Blog

... aceea a artistului. Prin "Gertrud", "Rosshalde" şi "Ultima vară a lui Klingsor", Hermann Hesse ne atenţionează că nu există artă fără sacrificii, izolare şi suferinţă (iar în ultimul caz fără vin). "Gertrud" (1910) este povestea unui compozitor căruia, în tinereţe, un accident nu i-a mutilat numai un picior, ci şi încrederea în sine. Primul handicap îşi va găsi refugiu în lumea frământărilor, neputinţelor şi contradicţiilor, elemente pe care Kuhn le va stoarce şi le va transforma în notele unor creaţii de succes. Cel de-al doilea însă este de departe şi cel mai grav, reflectându-se în relaţiile compozitorului cu cei din jur, îndeosebi femei. Tânjind după dragostea frumoasei Gertrud Imthor şi izbindu-se de refuzul ei tacit, Kuhn găseşte ca unică soluţie la iadul său interior moartea. Dorinţa lui morbidă va fi însă sugrumată de izbăvirea care avea să vină: acceptarea condiţiei sale. "Rosshalde" (1914) este o lecţie aspră. Pict...

Și ăla mic, de respira greu... era președintele, mă! Vouă vă vine să credeți că ăsta ne e șef de stat? Să mor io, dacă l-aș vedea în pasaj, i-aș da un leu :))

Dap, exact aşa cum am ştiut imediat după ce l-am văzut, AVATAR a depăşit Titanicul la încasări , ajungând astfel nu numai la performanţa celui mai scump film din istorie, ci şi la a celui mai vizionat. Nu pot decât să mă bucur pentru asta. Când îi mai aud pe unii văitându-se că "vai, ce film e ăsta, câte filme culturale s-ar fi putut face cu banii respectivi", mi-e chiar silă. S-ar fi putut face, într-adevăr, vreo două, dar... câţi dintre locuitorii Planetei s-ar fi înghesuit să le vadă? Îmi place foarte mult la Avatar că promovează binele, frumosul, dragostea, având totodată şi o tentă eco. Eu l-am văzut de două ori la Cinemacity , 3d, şi tot o să-mi cumpăr dvd-ul când va apărea. E un film pe care mi-aş dori să-l vadă şi copilul meu peste câţiva ani, pentru că ar avea ce să înveţe.

A trecut şi cea de-a nu-ştiu-câta întâlnire a clubului bloggerilor cititori (mai degrabă "discuţioşi" aş zice, că azi chiar n-am vorbit despre cărţi decât foarte, foarte puţin). Grupului nostru i s-a alăturat în această seară şi Remus Ştefan pe care mi-a făcut plăcere să-l cunosc aşa la o cafea şi-un 7up, că de ştiut îl ştiam din vedere. Mă bucur, Remus, că mi-ai onorat invitaţia, aşa că în continuare îi aşteptăm să-şi facă timp şi curaj să apară la Librăria mea şi pe domnii Cristian Cocea (cu tot cu pipă) şi Aurel Sibiceanu, zis Sibi. Au mai povestit ce-au mai făcut, ce-au mai păţit Ema (complimentată pentru "mintea ascuţită"), Oana şi al său inegalabil soţ, Sorin, şi George Cernătescu , cel care s-a întors, precum fiul risipitor, la vechea platformă blogspot, renunţând la .net . Dar n-au fost, şi eu le-am simţit lipsa, Ioana şi Dan aka "porumbeii blogosferei piteştene". Dane, vreau să ştii că am fost fată cuminte şi mi-am pregătit lecţia dată de tine...

Am o iubită frumoasă şi v-o prezint şi vouă, aşa ca să vă ofticaţi :P De mică am fost apropiată de animăluţe. Furam de acasă lapte, în care înmuiam pâine, şi le duceam căţeluşilor împrăştiaţi pe sub căpiţele de fân, pe sub fel şi fel de bălării, în fine. Îmi plăcea să le duc grija şi să-i fac să se simtă iubiţi. Nu m-am schimbat cu nimic de atunci, din punctul ăsta de vedere. Îmi amintesc şi acum când am găsit într-o staţie de autobuz doi căţeluşi, amândoi băieţi, părăsiţi, înfometaţi şi jerpeliţi. I-am luat în braţe şi am fugit cu ei acasă. Pentru că ai mei nu mai suportau prezenţa altor animăluţe în curte, i-am pitit şi le duceam mereu papa. Odată i-am băgat şi în lighean să-i spăl că prea erau murdari şi plini de purici şi i-am şters cu prosopul de faţă al familiei :D, vă daţi seama ce scandal a ieşit. În scurt timp cei doi, Benny şi Roşcatu', au devenit prietenii gospodăriei Marin şi au supravegheat curtea cu devotament. Nu mai spun că acum când ajung la ţară, nici nu apuc bin...

Să stabilim de la bun început: eu nu merg cu autobuzul, nu de alta, dar n-am de ce. Din Popa Şapcă, adică unde stau, şi până în centru, adică unde serviciuiesc, nu s-a inventat linie de transport local. Dar sunt alţii mult mai ghinionişti ca mine, trebuie să recunosc. Să te trezeşti dimineaţa, să n-ai schimbat pentru bilet, să bagi o bancnotă măricică, să aştepţi, să aştepţi, să înjuri, să primeşti biletul, să aştepţi, să nu primeşti rest. Care e următorul lucru, după înjurat, pe care-l faci? Te apuci, ca orice om normal, stresat la gândul unei grele zile de muncă, şi-i dai un capac respectivului. Hai şi un picior! Tot nimic! Straşnicul automat rămâne neînduplecat şi pace. Nu eu sunt personajul textului de mai sus, doar v-am zis că nu merg cu autobuzul, ci un piteştean la întâmplare. Am fost de curând la Primărie la o conferinţă de presă şi edilul nostru Tudor Pendiuc se văita că lumea vandalizează automatele. Unii dintre huni (mai plini de inspiraţie şi mai lipsiţi de creieraş) au băg...

pictor: Ioan Popei Brrr!!! E gheaţă peste tot, "E ger cumplit, e drumul greu"! Dar e frumos. Chiar dacă frigul îţi înjunghie carnea şi buzele îţi crapă atunci când dai să râzi. Paşi care freamătă zăpada, abur ieşind din guri paralizate, cojoace, mănuşi, fulare, nas roşu, dârdâit, ochi înlăcrimaţi, gene grele, obraji ca de sticlă - gata-gata să se spargă -, câini zgribuliţi, pisici nervoase, ţurţuri, fum gros pe coş, rufe bocnă spânzurate pe sârmă. Să mai spuneţi voi că nu e frumoasă iarna pe uliţă!...