D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Când copiii sunt răciţi, toată casa e în alertă. Să fie aerisit, să respectăm orele de administrare a medicamentelor, să punem mâna pe frunte să verificăm temperatura, să, să!
Dacă vă spun că în cabinetul nostru medical sunt numai medicamente pentru bebeluşi, mă credeţi? Eu, dacă mă doare capu', am de ales între Ibalgin, Nurofen, Eferalgan, Panadol... toate baby. În concluzie, trece ea durerea mea şi de la sine, că doar n-am timp şi de ea acum.
Cred că noi, mamele, avem un fel de receptor ultrasensibil situat în creier şi la orice scâncet, muc, strănut, pârţ, nu mai zic tuşit, acţionăm în forţă. Dacă vreţi, suntem mai rapide decât forţele de intervenţie. Pompierii, SMURDU', Poliţia sunt mici copii. La noi, când sună sirena, ne transformăm: ne ies vreo zece picioare ca să putem alerga de colo-ncoace, ne cresc vreo douăzeci de mâini ca să facem totul pe high speed mode.
Şi, cu toate astea, tot nu suntem mulţumite de noi. Seara, când micuţii sunt în lumea viselor, tragem linie şi ne promitem că mâine vom fi şi mai bune pentru ei. Ne luptăm din răsputeri să fie bine, pentru că ştim că părinţii cei mai fericiţi sunt părinţii copiilor fericiţi.
Comentarii